Contractul de prestări servicii

Pentru înlocuirea salariatului aflat în concediu medical, angajatorul a încheiat un contract de prestări servicii cu o altă persoană. Cât de justificată este încheierea unui ase­menea contract sau care este diferența dintre contractul individual de muncă și contractul de prestări servicii?

Oleg Nitriuc, Chișinău

Rubrica „Cetăţeanul şi legea” vine în aju­torul cititorului nostru care caută răspun­suri la întrebări de ordin juridic. Conti­nuăm această tradiţie, pentru ca cititorii, care sunt şi salariaţi la diverse întreprin­deri, să nu se simtă vulnerabili juridic în faţa celor care încearcă să-i manipuleze. Linia fierbinte la tel.: 0 800 800 20 (luni şi joi de la 14.00-16.00).

 

Ion PREGUZA

expert

în Departamentul juridic al CNSM

 

Din motive de claritate, urmează să menționăm două tipuri de contracte (contractul individual de muncă și contractul de prestări servicii) care, după natura lor juridică, se deosebesc considerabil.

Prin contractul de prestări servicii, potrivit art. 1375 din Codul civil, o parte (prestator) se obligă să presteze celeilalte părţi (beneficiar) anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuția conve­nită. Astfel, părțile contractului de prestări servicii sunt prestatorul și beneficiarul.

 

Baza juridică a contractului individual de muncă o constituie Codul muncii

 

În cazul contractului individual de muncă, părțile acestuia sunt salariatul și angajatorul. Or, conform art. 45 din Codul muncii, con­tractul individual de muncă este înțelegerea dintre salariat și angaja­tor, prin care salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcție, să respecte regulamentul intern al unității, iar angajatorul se obligă să-i asigure condițiile de muncă prevăzute de Codul muncii, de alte acte normative ce conțin norme ale dreptului muncii, de contractul colectiv de muncă, precum și să achite la timp și integral salariul.

Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile pre­cum cum ar fi, bunăoară, de audit, consultative, informaționale, de repetitor etc.

Contractul de prestări servicii este un contract pur civil. Delimita­rea acestui contract de contractul individual de muncă constă în na­tura juridică a acestora. În primul rând, ele fac parte din două ramuri de drept separate. Prin urmare, baza juridică a contractul de prestări servicii o constituie Codul civil, dar a contractului individual de mun­că – Codul muncii.

În contractul de prestări servicii nu persistă raporturi de subor­donare, fapt care este caracteristic pentru contractul individual de muncă. În contractul de prestări servicii se aplică principiul egalității părților.

În contractul individual de muncă, salariatul urmează să exerci­te obligațiile profesionale de serviciu în limitele de timp, de regulă, strict determinate, să respecte disciplina de muncă și altele, asumate prin contractul individual de muncă.

În contractul de prestări servicii prestatorul (în timpul prestării ser­viciului respectiv) este absolut autonom și independent.

În cazul contractului de prestări servicii, art. 1376 din Codul civil stipulează o regulă generală, prin care plata pentru servicii se efectu­ează după prestarea serviciilor. Dat fiind faptul că legea nu prevede interdicții, părțile pot conveni și asupra unui alt mod de plată, de exemplu, plata anticipată, cu un avans, în rate sau altfel.

Legislația muncii, în cazul contractului individual de muncă, stipu­lează garanții concrete în acest sens, inclusiv: salariu minim garantat; plata periodică a salariului în zilele de lucru stabilite în contractul colectiv sau individual de muncă, dar: a) nu mai rar decât de două ori pe lună pentru salariații remunerați pe unitate de timp sau în acord; b) nu mai rar decât o dată pe lună pentru salariații remunerați în baza salariilor lunare ale funcției; anumite plăți de stimulare, compensare și altele.

Încheierea unui contract de prestări servicii poate fi justificată doar cu condiția respectării particularităților juridice ale acestuia, specificate de Codul civil, precum și ținându-se cont și de prevederi­le alin. (3) al art. 2 din Codul muncii, care dispune că, în cazul în care instanța de judecată stabilește că printr-un contract civil se regle­mentează, de fapt, raporturile de muncă dintre salariat și angajator, acestor raporturi li se aplică prevederile legislației muncii.