Sfatul Avocatului. Temeiurile declarării recursului

După un lung proces de judecată de mai bine de şase ani, am obţinut câştig de cauză în prima instanţă, precum şi în cea de apel. Oponentul, având ca scop doar tergiver­sarea procesului, a atacat cu recurs hotărârile date, moti­vând prin faptul că instanţele de judecată, la soluţionarea litigiului, au dat o interpretare şi apreciere greşită probe­lor prezentate de către acesta. Mi s-a explicat că recursul poate fi depus doar dacă sunt indicate anumite încălcări ale legii. Care sunt cazurile când instanţa de judecată poa­te admite cererea de recurs?

Vasile A., raionul Străşeni

Liubomir DUDULICA

avocat

avocatmd@gmail.com

În conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civi­lă, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplica­rea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Norma dată stabileşte exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material au fost încăl­cate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; a aplicat o lege care a fost decla­rată neconstituțională; a inter­pretat în mod eronat legea; a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Totodată, se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: cauza a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să partici­pe la judecarea ei; cauza a fost judecată în absenţa unui parti­cipant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şe­dinţei de judecată; în judecarea cauzei au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; instanţa a soluţio­nat problema drepturilor unor persoane care nu au fost impli­cate în proces; în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; hotărârea a fost pro­nunţată cu încălcarea compe­tenţei jurisdicţionale.

Săvârşirea altor încălcări de­cât cele indicate mai sus consti­tuie temei de declarare a recur­sului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea gre­şită a cauzei sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încăl­carea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În temeiul prevederilor art. 433 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se con­sideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile enumerate.

Astfel, dacă argumentele in­vocate în recursul declarat se referă la dezacordul părţii recu­rente cu soluţia pronunţată de către instanţa de apel, însă nu relevă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedu­ral, nu sunt temeiuri de casare a deciziei recurate. Respectiv, recursul exercitat are caracter devolutiv numai asupra pro­blemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia ei în fapt. Procedura admisibilității constă în verifi­carea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrea­ză în cele prevăzute de lege. În această ordine de idei, în con­textul normelor procedurale invocate, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribui­tă unei probe sau alteia, cora­portul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile trase în urma probaţiunii, sunt în afara controlului instanţei de recurs, care poate interveni în mate­ria probaţiunii doar sub aspect procedural şi anume dacă se in­vocă faptul că instanţa de apel a apreciat în mod arbitrar pro­bele, încălcând în mod flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, Curtea Euro­peană a Drepturilor Omului a relevat în jurisprudenţa sa con­stantă, rezultând din prevederile art. 6 § 1 al Convenţiei Europe­ne pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Funda­mentale, că nu se impune mo­tivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanţă de recurs, întemeindu-se pe dispoziţii le­gale specifice, respinge recur­sul declarat împotriva sentinţei pronunţate de o instanţă infe­rioară, ca fiind lipsit de şanse de succes (cauza Rebai şi alţii contra Franţei, Comisia Euro­peană a Drepturilor Omului, 25 februarie 1995, nr.26561/1995).

Dacă consideraţi că recursul declarat de către oponentul dvs. nu se încadrează în teme­iurile prevăzute de lege, depu­neţi o referinţă motivată, cu ex­punerea poziţiei conform celor menţionate mai sus, inclusiv cu invocarea contraargumentelor ce ţin şi de circumstanţele de fapt.