După un lung proces de judecată de mai bine de şase ani, am obţinut câştig de cauză în prima instanţă, precum şi în cea de apel. Oponentul, având ca scop doar tergiversarea procesului, a atacat cu recurs hotărârile date, motivând prin faptul că instanţele de judecată, la soluţionarea litigiului, au dat o interpretare şi apreciere greşită probelor prezentate de către acesta. Mi s-a explicat că recursul poate fi depus doar dacă sunt indicate anumite încălcări ale legii. Care sunt cazurile când instanţa de judecată poate admite cererea de recurs?
Vasile A., raionul Străşeni
Liubomir DUDULICA
avocat
avocatmd@gmail.com
În conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civilă, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Norma dată stabileşte exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională; a interpretat în mod eronat legea; a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Totodată, se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: cauza a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; în judecarea cauzei au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.
Săvârşirea altor încălcări decât cele indicate mai sus constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a cauzei sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În temeiul prevederilor art. 433 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile enumerate.
Astfel, dacă argumentele invocate în recursul declarat se referă la dezacordul părţii recurente cu soluţia pronunţată de către instanţa de apel, însă nu relevă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural, nu sunt temeiuri de casare a deciziei recurate. Respectiv, recursul exercitat are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia ei în fapt. Procedura admisibilității constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele prevăzute de lege. În această ordine de idei, în contextul normelor procedurale invocate, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond şi de apel. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficienţa probelor şi concluziile trase în urma probaţiunii, sunt în afara controlului instanţei de recurs, care poate interveni în materia probaţiunii doar sub aspect procedural şi anume dacă se invocă faptul că instanţa de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând în mod flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 din Codul de procedură civilă.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat în jurisprudenţa sa constantă, rezultând din prevederile art. 6 § 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, că nu se impune motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanţă de recurs, întemeindu-se pe dispoziţii legale specifice, respinge recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate de o instanţă inferioară, ca fiind lipsit de şanse de succes (cauza Rebai şi alţii contra Franţei, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 25 februarie 1995, nr.26561/1995).
Dacă consideraţi că recursul declarat de către oponentul dvs. nu se încadrează în temeiurile prevăzute de lege, depuneţi o referinţă motivată, cu expunerea poziţiei conform celor menţionate mai sus, inclusiv cu invocarea contraargumentelor ce ţin şi de circumstanţele de fapt.