2 iulie 2022
Chisinau
Varia

Îmi macină sufletul această mare durere

Loading
Varia Îmi macină sufletul această mare durere
Îmi macină sufletul această mare durere
schendrea

Foto: arhivă personală

 

Zilele trecute, am pierdut un coleg de facultate, un prieten, un om sincer și curat ca lacrima. Ne-a părăsit pentru totdeauna, după o boală grea și necruțătoare, ziaristul, scriitorul și omul de omenie Alexandru Șchendrea. A ars ca o torță, s-a stins ca o stea pe bolta cerească, fulgerător de repede, lăsând atâta lume cu inima friptă. Și deși a fost petrecut pe ultimul drum de câteva zile, personal, la fel ca și alți colegi și prieteni, nu mă pot împăca cu gândul că „Sașa nostru” nu mai este printre noi. Îmi stăruie de ceva timp în gând versurile eminesciene: „…Lumina stinsului amor/Ne urmărește încă”. Fiindcă Sașa a fost atât de onest în tot ce a făcut și a trăit, aș zice chiar – îndărătnic în promova­rea și apărarea principiilor civice și morale, profesionale, în căutarea și/sau mai ales – pentru triumful adevărului și dreptății. A fost ca o custură tăioasă, incoruptibil și ne­înduplecat dacă era nedreptățit, un luptător încăpăținat atunci când avea dreptate sau se ridica, precum un vultur, ca o stavilă, în fața neadevărului.

 

Destinul ne-a legat acum mai bine de patru dece­nii, la facultate, după care a urmat frumoasa, irepetabila viață studențească, pe când am stat trei ani consecutiv în aceeași odaie la cămin, o vară petrecută în munții Carpați (ambii în calitate de instructori de turism), cele trei luni de pregătire militară, dar și scurtele, mai apoi, dar atât de scumpe ocazii, când stă­team până hăt după miezul nopții de vorbă, de nu ne mai puteam despărți unul de altul… Mă consider fericit că l-am cunoscut destul de bine, la fel ca și frumoasa lui familie – soția Tonea, feciorii Costică și Mihăiță.

Întâmplarea a fost să facă, acum un deceniu, ca, în calitatea mea de re­porter la „Moldova-1”, să particip la o vizită a unor turiști străini în raionul Cantemir. Evident, oaspeții dialogau cu ai noștri în engleză, translator fi­ind un tinerel frumos și erudit, care se descurca minunat de bine atunci când turiștilor le-au fost demonstra­te câteva livezi, vii din partea locului, dar mai cu seamă, o casă părintească în satul Cociulia, apoi – mulsul oilor, pregătirea brânzei la o stână. În timp ce filmam procesul în cauză, am re­marcat că tânărul, chipul și vocea căruia îmi erau cunoscute, apropi­ate, cunoaște destul de bine aceste îndeletniciri ale oamenilor de la țară, este inițiat și în acest domeniu, are rădăcini de țăran. După încheierea vizitei, am cutezat să-l întreb dacă nu este cumva rudă cu un bun coleg de-al meu, Alexandru Șchendrea. Mare mi-a fost mirarea și mai ales bucu­ria să aflu că el este… chiar feciorul mai mare al acestuia, Costică, pe care l-am îmbrățișat cu căldură, aflând că și tăticul îi povestise cândva des­pre mine… Dar să vedeți cum era în al nouălea cer tatăl său, atunci când i-am spus despre acea întâmplare!

Numai despre ce nu discutam noi în serile petrecute la bucătăria casei lui Alexandru. Evident, mai mult despre problemele pe care le abor­dam noi sau cititorii ziarelor, în care publicam materialele scrise cu atâta trudă, cu riscuri chiar, în acea peri­oadă, când adeseori eram nevoiți să le prezentăm, în prealabil, în unele instanțe, chipurile, la redactare, ceea ce însemna că acestea uneori erau ciopârțite, schilodite de-a binelea. Apoi – despre faptul cum își făceau, vertiginos, ușurel, fără merite, unii dintre foștii colegi cărărușe spre „olimp”, ocolind spinoasa cale a ade­vărului. Țin minte cât de mult i-a plă­cut afirmația mea că, precum fiecare firicel de iarbă e cu rădăcina sa, așa și fiece om este cu cărarea lui, căci de vei păși pe drumul tatălui sau al mamei, al dascălului tău, numaidecât te vei pierde. Mai apoi, însă, îmi reproșă, prietenește, dar destul de trist, că, uite, unora le merge și ținându-se de vreo „mână păroasă”, urmând cără­rile bătătorite de alții… După câteva minute de tăcere, el continuă pe un ton mai filosofic: „Nimeni dintre noi nu se naște cu păcate, dar în viață se întâmplă multe, vrute și nevrute. Una e cert: pentru toate trebuie să plătești. Și e bine când faci acest lu­cru singur, conștient, de parcă te-ai spovedi, mărturisi, ca acest păcat să nu fie transmis celor dragi, din jurul tău…”.

Cu diferite ocazii, ne mai auzeam la telefon, ne mai scriam mesaje scur­te. Iată câteva fragmente din ultimul lui mesaj, din vara curentă, pe care-l păstrez cu grijă: „Salutare, tinere! Chiar am crezut ca te-am pierdut cu totul. Despre cele bune, îți pot spune că sunt bine, ceea ce-ți doresc și ție, la toți ai tăi. Știu că ai și tu destule probleme, dar te rog, când treci pe la Chișinău, dă-mi de știre ca să-ți dau ultima mea carte, „Satul de graniță”, daca dorești, desigur. Mă bucur că Gimi (un alt coleg de facul­tate – n.n.) și-a amintit de mine, așa că îți voi da o carte și pentru fami­lia lui. Te rog să-i transmiți lui Gimi adresa mea de email sau mi-o dai pe a lui, dacă nu are nimic împotrivă. De fapt, ar trebui să facem schimb de toate adresele electronice ale co­legilor noștri, ca măcar pe această cale să ne mai auzim. Printre bucu­riile mele sunt și acelea de a fi bunel, de a-i avea aproape de casă pe cei doi băieți ai mei. Despre cele mai puțin bune, îți spun că mă aflu în­tr-un concediu medical cam de prea lungă durată, dar sper ca în curând să revin la serviciu. Salutări Mariei. Toate bune! ”

…Îmi amintesc un episod din anii de studenție, la Universitatea noas­tră din Chișinău. În prima zi a anu­lui doi, aveam sarcina de a prezenta în fața colegilor un articol, o schiță, un reportaj sau interviu. Alexandru, căruia, între noi îi mai ziceam Șurca, veni cu un articol analitic, bine înche­gat, despre complexul de bovine din Petrești sau altă localitate din preaj­ma satului său de baștină, Medeleni. Titlul suna oarecum bizar: „…Când se rupe lanțul”, ideea fiind că aseme­nea complexe gigantice nu pot avea viitor, ele creează destule probleme oamenilor, mediului ambiant etc.

În aceste zile, când ni s-a măci­nat părul de durere, când am vărsat lacrimi de adio pentru pierderea colegului și prietenului Alexandru Șchendrea, m-a străfulgerat acel titlu al materialului lui din anii studenției. S-a rupt, deci, lanțul, s-a stins o stea pe cer. Curată, de un alb imaculat, neprihănită, ca cristalul. Recitindu-i cartea „În fața ta” (Cronica unor notițe de pe front), căci Alexandru Șchendrea a participat la războiul de la Nistru – n.n.), m-am prins asupra gândului că doar un om neînfricat, de o cumsecădenie și o verticalitate aparte, a putut să se avânte în lup­tă, să fie și acolo exemplu de curaj și vitejie, dragoste de țară, de limbă și neam…

Citesc și recitesc în aceste zile răs­colitoarele versuri ale marelui Grigo­re Vieru: „Iar când nu poți nici plân­ge și nici râde,/Când nu poți mângâia și nici cânta,/ Cu-al tău pământ, cu cerul tău în față,/ Tu taci atuncea tot în limba ta”.

 

Ion DOMENCO

  
Citiți-ne pe Facebook
Comentarii
0
Comentează
Citește și
Situs sbobet resmi terpercaya. Daftar situs slot online gacor resmi terbaik. Agen situs judi bola resmi terpercaya. Situs idn poker online resmi. Agen situs idn poker online resmi terpercaya. Situs idn poker terpercaya.

situs idn poker terbesar di Indonesia.

List website idn poker terbaik.

Kunjungi situs mpo slot online terpercaya

Kunjungi Situs slot mpo online terbaik Indonesia.

Situs agen slot terpercaya dan resmi

slot hoki gacor