La început, spun literele sfinte, a fost Cuvântul – un magnific instrument folosit de Divinitate pentru a ordona haosul și a construi o lume bună pentru toate și pentru toți.
Tot Cuvântul a devenit, conform bunătății și înțelepciunii Tatălui ceresc, și mijlocul de comunicare între cei făcuți după chipul și asemănarea Creatorului, pentru că El l-a gândit trup și suflet, materie și spirit, adică Ființă care să se definească prin literă. E de înțeles, în acest context, marea supărare a lui Dumnezeu, cel aspru, punitiv, din Vechiul Testament, când, enervat la culme de nesăbuința oamenilor de a înălța un turn până la cerurile Sale, le-a încurcat limbile. Lumea post-Babel a trebuit să ispășească milenii la rând această crudă, dar divină, pedeapsă, construindu-și limbile care le exprimau ontologia, dar și căutând–o pe cea care i-ar face să se înțeleagă perfect, ca odinioară. Să nu uităm de frumoasa utopie a omenirii cultivate – esperanto.
Limba este esența unei seminții, pentru că în ea se adună și lucrează istoria, natura, ontologia, fizionomia morală, spirituală, într-un cuvânt, ea este o matrice identitară, în literele și sonurile ei încap muzica, lumina, aerul, apele, țărâna, piatra sau nisipul unui neam. Să cânți limba în care te-ai născut este firesc, pentru că prin ea sfințești părinții, care te-au zămislit, te-au adus în lumină, te înțe-legi cu semenii, îți exprimi extazierile pentru frumusețile plaiului natal.
Un elogiu limbii române, doldora de superlative, caligrafiat sau vocalizat fie și cu ocazia sărbătoririi unor evenimente însemnate pentru istoria unei națiuni, ar părea un exercițiu irelevant pentru occidentali, de exemplu. Adică e mai greu de întâlnit în circuitul mediatic, academic sau cultural european/ american apologii ale limbii engleze, franceze, germane, spaniole sau, și mai și, o pledoarie pentru chineză. Argumentele ar fi multe și grele: engleza este limba utilizată de miliarde în comunicarea asistată de Internet, spaniola este vorbită de un întreg continent latinoamerican, iar chinezii sunt 1 miliard și vreo 400 de milioane. Dar nici una dintre ele nu are o sărbătoare aparte, pe când noi, în R. Moldova, o celebrăm.
Firește, limba română a crescut și s-a dezvoltat aidoma celorlalte limbi de pe terra, alimentându-se deopotrivă din limba uzuală vorbită la vetre și din suprastratul de elevație spirituală care s-a numit folclor, dar și din limba literară – produsul unor minți și spirite alese, emblema ei în lume.
Istoria Basarabiei poartă însemnele/cicatricele unor mari nedreptăți, care au pus la grea încercare identitatea etnică și spirituală a oamenilor dintre cele două râuri. Astfel, în cei peste 100 de ani de ocupație rusească, după anexarea din 1812, în acest teritoriu a fost orchestrat un proces de rusificare, limba română nefiind utilizată practic nicăieri: nici în învățământ, nici în administrație, nici în biserică. Paradoxal, dar acest proces de deznaționalizare, care a produs evident destule efecte nocive, nu s-a produs în plinătate, întrucât majoritatea populației era …analfabetă, făcând zădarnice proiectele administrației țariste ale guberniei. Conștiința (genetică) a românității a adăstat în profunzimile/țesuturile comunității basarabenilor, erupând în extraordinara poezie Limba noastră a lui Alexe Mateevici, dar și în Actul de Unire cu Patria–Mamă din 1918. Cei peste 20 de ani de identitate românească au fost cruciali pentru locuitorii acestui pământ, conștiința unei apartenențe la matricea românească căpătând dimensiuni.
A urmat apoi un segment istoric dureros de dificil. Includerea Basarabiei în componența uriașului imperiu pre nume URSS. Ea devenind Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a însemnat începutul unui crâncen proces de deznaționalizare: din nou limba rusă peste tot: învățământ, administrație, biserică. Cea mai mare diversiune însă a însemnat punerea în practică a ideii staliniste a două națiuni diferite: română și moldovenească și, respectiv, a două limbi, culturi și istorii diferite. La toate acestea s-au adăugat și procesul bine controlat de diluare a populației autohtone prin aducerea a sute de mii de rusofoni din toate colțurile URSS-ului și încurajarea plecării băștinașilor spre alte zări ale imperiului. Moldoveneasca, precum i se zicea oficial, împânzită de expresii rusești stâlcite era vorbită/utilizată cu preponderență în câmpie și la bucătărie. Româna (neoficială) a fost menținută pe linia de plutire de reprezentanții câtorva promoții de scriitori și oameni de cultură, care au reușit să fenteze vigilența regimului.
Conștiința apartenenței la românism (cufundată iarăși în latență) a dat muguri odată cu declanșarea perestroikăi lui Gorbaciov, când, la început timid apoi tot mai năvalnic, basarabenii au început să-și revendice dreptul la o istorie necontrafăcută, la limba română și la alfabetul latin, într-un cuvânt, dreptul la identitatea românească. Acest proces de renaștere națională a culminat cu aprobarea în 1989 a legilor despre limba română și alfabetul latin. Tot atunci a și fost instituită această frumoasă și, într-un fel, unică sărbătoare a Limbii Române. Temându-se, posibil, ca istoria să nu mai producă alte dezastre, basarabenii, întruniți cu sutele de mii în centrul Chișinăului, spațiu care ulterior va purta numele de Piața Marii Adunări Naționale, au insistat ca dreptul la limba română să fie legiferat.
Însă, tradițional, istoria nu a fost mult timp blândă că băștinașii, or, în 1994, o echipă de deputați agrarieni au inclus în Constituție sintagma limbă moldovenească. Alte guvernări care au urmat: Lucinschi, Voronin, Dodon – nu au văzut cu ochi buni limba română, identitatea românească. Intrată mai ales în ființa noilor generații de la ’90 încoace însă, ea nu a mai putut fi radiată din sufletele basarabenilor.
Fataliști cum suntem, ne lamentăm că cerurile ne desconsideră de veacuri și … îl mâhnim pe Dumnezeu, care are grijă de toate semințiile. Mai mult, trebuie să credem că îi iubește mult pe români, dacă i-a așezat să viețuiască pe o gură de rai și le-a dat o limbă magnifică, în măsură să redea până la miresme și molecule frumusețile acestui pământ. Astfel, a vorbi neîntinat limba româna înseamnă, totodată, să omagiezi efortul miilor de generații care au trudit la arborescența ei, la izvodirea de noi frumuseți. A vorbi frumos limba româna înseamnă să dai ființă resorturilor spațiului mioritic și să dai sens acestui veac și al celor care vin. Să ne încredem că neamul românesc va dăinui încă multe milenii, iar limba română va înflori împreună cu el.
Și, în fine: „O altă limbă mai frumoasă nu-i”.
Anatol MORARU, scriitor, directorul Colegiului Pedagogic „Ion Creangă” din Bălți
