17 septembrie 2021
Chisinau
Varia

Despre limba română la superlativ

Loading
Varia Despre limba română la superlativ
Despre limba română la superlativ
deschide.md

La început, spun literele sfinte, a fost Cuvântul – un magnific instrument folosit de Divinita­te pentru a ordona haosul și a construi o lume bună pentru toate și pentru toți.

Tot Cuvântul a devenit, conform bunătății și înțelepciunii Tatălui ceresc, și mijlocul de comunicare între cei făcuți după chipul și ase­mănarea Creatorului, pentru că El l-a gândit trup și suflet, materie și spirit, adică Ființă care să se defi­nească prin literă. E de înțeles, în acest context, marea supărare a lui Dumnezeu, cel aspru, punitiv, din Vechiul Testament, când, enervat la culme de nesăbuința oamenilor de a înălța un turn până la cerurile Sale, le-a încurcat limbile. Lumea post-Babel a trebuit să ispășească milenii la rând această crudă, dar divină, pedeapsă, construindu-și limbile care le exprimau ontolo­gia, dar și căutând–o pe cea care i-ar face să se înțeleagă perfect, ca odinioară. Să nu uităm de fru­moasa utopie a omenirii cultivate – esperanto.

Limba este esența unei seminții, pentru că în ea se adună și lucrează istoria, natura, ontologia, fiziono­mia morală, spirituală, într-un cu­vânt, ea este o matrice identitară, în literele și sonurile ei încap mu­zica, lumina, aerul, apele, țărâna, piatra sau nisipul unui neam. Să cânți limba în care te-ai năs­cut este firesc, pentru că prin ea sfințești părinții, care te-au zămis­lit, te-au adus în lumină, te înțe-legi cu semenii, îți exprimi exta­zierile pentru frumusețile plaiului natal.

Un elogiu limbii române, dol­dora de superlative, caligrafiat sau vocalizat fie și cu ocazia sărbăto­ririi unor evenimente însemnate pentru istoria unei națiuni, ar pă­rea un exercițiu irelevant pentru occidentali, de exemplu. Adică e mai greu de întâlnit în circuitul mediatic, academic sau cultural european/ american apologii ale limbii engleze, franceze, germane, spaniole sau, și mai și, o pledoarie pentru chineză. Argumentele ar fi multe și grele: engleza este limba utilizată de miliarde în comunica­rea asistată de Internet, spaniola este vorbită de un întreg continent latinoamerican, iar chinezii sunt 1 miliard și vreo 400 de milioane. Dar nici una dintre ele nu are o săr­bătoare aparte, pe când noi, în R. Moldova, o celebrăm.

Firește, limba română a crescut și s-a dezvoltat aidoma celorlalte limbi de pe terra, alimentându-se deopotrivă din limba uzuală vor­bită la vetre și din suprastratul de elevație spirituală care s-a numit folclor, dar și din limba literară – produsul unor minți și spirite alese, emblema ei în lume.

Istoria Basarabiei poartă în­semnele/cicatricele unor mari nedreptăți, care au pus la grea în­cercare identitatea etnică și spiri­tuală a oamenilor dintre cele două râuri. Astfel, în cei peste 100 de ani de ocupație rusească, după ane­xarea din 1812, în acest teritoriu a fost orchestrat un proces de rusifi­care, limba română nefiind utilizată practic nicăieri: nici în învățământ, nici în administrație, nici în bise­rică. Paradoxal, dar acest proces de deznaționalizare, care a produs evident destule efecte nocive, nu s-a produs în plinătate, întrucât majoritatea populației era …anal­fabetă, făcând zădarnice proiectele administrației țariste ale guberniei. Conștiința (genetică) a românității a adăstat în profunzimile/țesuturile comunității basarabenilor, erupând în extraordinara poezie Limba noastră a lui Alexe Mateevici, dar și în Actul de Unire cu Patria–Mamă din 1918. Cei peste 20 de ani de identitate românească au fost cru­ciali pentru locuitorii acestui pă­mânt, conștiința unei apartenențe la matricea românească căpătând dimensiuni.

A urmat apoi un segment istoric dureros de dificil. Includerea Ba­sarabiei în componența uriașului imperiu pre nume URSS. Ea de­venind Republica Sovietică Soci­alistă Moldovenească, a însemnat începutul unui crâncen proces de deznaționalizare: din nou lim­ba rusă peste tot: învățământ, administrație, biserică. Cea mai mare diversiune însă a însemnat punerea în practică a ideii stalinis­te a două națiuni diferite: română și moldovenească și, respectiv, a două limbi, culturi și istorii diferite. La toate acestea s-au adăugat și procesul bine controlat de diluare a populației autohtone prin adu­cerea a sute de mii de rusofoni din toate colțurile URSS-ului și încura­jarea plecării băștinașilor spre alte zări ale imperiului. Moldoveneasca, precum i se zicea oficial, împânzi­tă de expresii rusești stâlcite era vorbită/utilizată cu preponderență în câmpie și la bucătărie. Româna (neoficială) a fost menținută pe linia de plutire de reprezentanții câtorva promoții de scriitori și oa­meni de cultură, care au reușit să fenteze vigilența regimului.

Conștiința apartenenței la românism (cufundată iarăși în latență) a dat muguri odată cu declanșarea perestroikăi lui Gor­baciov, când, la început timid apoi tot mai năvalnic, basarabenii au început să-și revendice drep­tul la o istorie necontrafăcută, la limba română și la alfabetul latin, într-un cuvânt, dreptul la identi­tatea românească. Acest proces de renaștere națională a culminat cu aprobarea în 1989 a legilor despre limba română și alfabetul latin.  Tot atunci a și fost institui­tă această frumoasă și, într-un fel, unică sărbătoare a Limbii Române. Temându-se, posibil, ca istoria să nu mai producă alte dezastre, ba­sarabenii, întruniți cu sutele de mii în centrul Chișinăului, spațiu care ulterior va purta numele de Piața Marii Adunări Naționale, au insis­tat ca dreptul la limba română să fie legiferat.

Însă, tradițional, istoria nu a fost mult timp blândă că băștinașii, or, în 1994, o echipă de deputați agra­rieni au inclus în Constituție sin­tagma limbă moldovenească. Alte guvernări care au urmat:  Lucin­schi, Voronin, Dodon – nu au văzut cu ochi buni limba română, identi­tatea românească. Intrată mai ales în ființa noilor generații de la ’90 încoace însă, ea nu a mai putut fi radiată din sufletele basarabenilor.

Fataliști cum suntem, ne la­mentăm că cerurile ne descon­sideră de veacuri și … îl mâhnim pe Dumnezeu, care are grijă de toate semințiile. Mai mult, trebuie să credem că îi iubește mult pe ro­mâni, dacă i-a așezat să viețuiască pe o gură de rai și le-a dat o limbă magnifică, în măsură să redea până la miresme și molecule frumusețile acestui pământ. Astfel, a vorbi neîntinat limba româna înseam­nă, totodată, să omagiezi efortul miilor de generații care au trudit la arborescența ei, la izvodirea de noi frumuseți. A vorbi frumos lim­ba româna înseamnă să dai ființă resorturilor spațiului mioritic și să dai sens acestui veac și al celor care vin. Să ne încredem că nea­mul românesc va dăinui încă multe milenii, iar limba română va înflori împreună cu el.

Și, în fine:  „O altă limbă mai fru­moasă nu-i”.

 

Anatol MORARU, scriitor, directorul Colegiului Pedagogic „Ion Creangă” din Bălți

  
Citiți-ne pe Facebook
Comentarii
0
Comentează
Citește și