Tamara Costriţchi: ”Când am o greutate pe suflet sau sunt fericită, cânt”

Foto: arhivă personală

Este fată mare deja, dar tot Tămărica îi zice lumea, ca şi atunci când, la doar cinci ani, a fermecat toată ţara cu vocea şi cu ta­lentul ei. Cunoscătorii o numeau o a doua Tamara Ciobanu. Şi nu doar prenumele-i este de vină, ci vocea sa în primul rând. Ce face acum, după mai bine de un deceniu de la debut, domni­ţa cu numele scenic Tamara Ancuţei?

Este în anul III la Facultatea de Litere, specializarea Relații publice si comunica­re, la Bacău. Noi o cunoaștem însă ca pe micuța cu o voce dumnezeiască și mesaje prea mature pentru vârsta ei. Cânta despre dor, despre moarte şi despre viață.

Talentul i-a fost descoperit de mama sa la vârsta de doi ani, dar a ieșit pe scenă pentru prima oară la cinci ani în cadrul concursului ”De la 5 la 10”. Apoi a urmat concursul de muzică populară ”Tamara Ciobanu”. Atunci a început totul.

”Dragostea față de cântecul popular mi-a fost implantată în inimă. Mama a ab­solvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, iar mai apoi a făcut parte din Orchestra Națională «Ginta La­tină». Tatăl meu a fost dansator, bunelul, tânăr fiind, a cântat operă, iar bunica a fost profesoară de muzică, a predat pianul. Chiar dacă am crescut într-o atmosferă ar­tistică și așputea «da vina» pe moștenirea genetică, totuși, cred cu tărie că talentul pe care îl posed este un dar de la Dumnezeu”, spune Tamara.

Cântecul este un refugiu pentru mine. Cânt şi simt că trăiesc, simt cum mi se lecuieşte sufletul

Domnița este laureată a diferitor concur­suri și festivaluri naționale, internaționale și mondiale. Printre cele mai importante sunt: medalia de aur la Jocurile Delfice CSI, Breansk 2002; premiul «Iurie Matei» compartimentul Muzică, Chișinău 2002; premiul mare la Festivalul Muzical Curi­erul zilei, Pitești 2005; medalia de aur la Jocurile Delfice Mondiale, Saratov 2008.

Recunoaște că nu a luat niciodată ore de canto, nu are școală muzicală: ”Mama a fost cea cu care învățam cântecele noi, iar persoanele care m-au îndrumat și mi-au dat unele sfaturi au fost Nina Ermura­che, Maria Stoianov, prietene de familie.” De când a ales să facă PR și Comunicare, spune că petrece mai puțin timp exersând, învățând cântece noi sau făcând vocali­ze, decât atunci când era mica: ”Pasiunea pentru cântec trebuie “să-și împartă tim­pul” cu studiile pe care le urmez. De când am plecat la Bacău, fac parte din ansam­blul folcloric “Busuiocul”, în calitate de solistă”.

Am întrebat-o ce vise are și mi-a spus că vrea să ajungă o persoană de succes, indiferent de domeniul în care va activa. Mai visează la o familie fericită toată viața, alături de cel pe care să-l iubească cu ade­vărat. Visul ei cel mai mare din copilărie, la care nu renunță, este să construiască un azil pentru animale, pe care le iubește enorm și de care îi e milă când le vede pă­răsite și chinuite.

Foto: arhivă personală

Artistă în suflet e oricum: ”Pentru mine, cântecul a fost şi este un refugiu; când am o greutate pe suflet sau sunt fe­ricită, cânt.

Chiar și atunci când fac ceva prin casă, fredonez. Și simt că trăiesc, simt cum mi se lecuiește sufletul.

Edith Piaf spunea: ”Încep să mă tem când devin conștientă de ceea ce fac în timpul unui cântec, când știu că îl cânt, când calculez gesturile. Aceasta înseamnă că pe acel cântec îl ”simt” mai puțin și-l re­trag o vreme din repertoriul meu”.

De aceea, copiilor cărora le place să cân­te ar vrea să le spună: “Cântați, încercați să trăiți cântecul și doar atunci veți reuși să emoționați spectatorul până la lacrimi!”.

Or, aceasta este, potrivit ei, cea mai mare reușită în acest domeniu.

Tămărica are un mesaj și pentru părinții care vor să-și vadă copiii vedete: “Cultivați în ei frumosul, arta, ajutați-i să-și descopere pasiunile și să și le dezvolte. Și nu uitați că sunt copii. Nu le furați co­pilăria!”