
Foto: adevarul.ro
Fiind angajat în sectorul public, am fost concediat, consider ilegal, şi am contestat ordinul de concediere în instanţa de judecată. Au avut loc mai multe şedinţe de judecată. După ultima şedinţă de judecată, o persoană mi-a recomandat, pe lângă cerinţa de restabilire în funcţia anterior deţinută, să solicit suplimentar şi prejudiciul moral pentru încălcarea drepturilor mele. Am încercat să mă informez la capitolul dat, dar nu am reuşit mare lucru. Rog să îmi explicaţi care este procedura şi ce urmează să cunosc.
Marin Rebeja, Ialoveni
Recomandarea care v-a fost făcută este una favorabilă dvs. Este firesc să cereţi repararea prejudiciului moral, dacă angajatorul v-a făcut să suferiţi în urma concedierii ilegale, lipsindu-vă de posibilitatea de a vă câştiga existenţa.
Solicitarea prejudiciilor morale este o practică extinsă în formularea de către salariaţi a cererilor în justiţie împotriva angajatorilor. Astfel, contestarea deciziilor de aplicare a unor sancţiuni disciplinare, de concediere, solicitările de drepturi salariale, de obicei, sunt completate cu un capăt de cerere privitor la prejudiciul moral suferit.
Cu toate acestea, dovedirea existenţei acestui prejudiciu – şi, pentru o perioadă însemnată de timp, însăşi admisibilitatea cererii de acordare a daunelor morale – au fost şi rămân probleme controversate în practica instanţelor judecătoreşti. Pentru înlăturarea tuturor controverselor legate de încasarea prejudiciului moral la soluţionarea litigiilor de muncă, se constată următoarele. Posibilitatea acordării despăgubirilor morale solicitate de salariaţi în cadrul conflictelor de muncă este recunoscută, în mod expres, atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional. Prevederile art. 5 lit. k) din Codul muncii, printre principiile de bază ale reglementării raporturilor de muncă şi a altor raporturi legate nemijlocit de acestea, ce rezultă din normele dreptului internaţional şi din cele ale Constituţiei Republicii Moldova, includ şi principiul „obligativitatea reparării integrale de către angajator a prejudiciului material şi a celui moral cauzate salariatului în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă”.
De asemenea, principiul respectiv este regăsit în prevederile art.
9 lit. n) şi 10 lit. p) din Codul muncii – „dreptul de bază al salariatului la repararea prejudiciului material şi a celui moral cauzat în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă” şi „obligaţia angajatorului să repare prejudiciul material şi cel moral cauzat salariaţilor în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă”, ce îşi găseşte concretizare în normele Titlului XI, Capitolele I şi II din Codul muncii.
Potrivit art. 327 din Codul muncii, partea contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, în legătură cu exercitarea obligaţiilor sale de muncă, un prejudiciu material şi/sau moral celeilalte părţi repară acest prejudiciu conform prevederilor Codului muncii şi altor acte normative. În acest context, se reţine faptul că, coroborat cu normele generale ale Codului civil care prevăd repararea prejudiciului moral (art. 1422), conform cărora obligaţia de a repara prejudiciul moral survine în cazurile stipulate de lege, norma legală prevede o astfel de obligaţie doar pentru angajator, nu şi pentru salariat.
Este de menţionat că prejudiciul moral se referă la o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribuite individului, care îi definesc personalitatea. Obligarea angajatorului la plata prejudiciilor morale este reglementată expres prin alin. (1) din art. 329 din Codul muncii, care prevede că „angajatorul este obligat să repare integral prejudiciul material şi cel moral cauzat salariatului în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor de muncă sau ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, dacă prezentul cod sau alte acte normative nu prevăd altfel”.
După cum se observă, textul de lege citat specifică două situaţii în care se angajează obligaţia angajatorului de a recupera prejudiciul moral cauzat salariatului, şi anume: în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă; drept rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci.
Pentru a angaja răspunderea patrimonială pentru daune morale, este necesar să se dovedească elementele răspunderii civile, respectiv, fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul şi legătura de cauzalitate. Adică, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă sau ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci.
În sensul art. 332 din Codul muncii, regula este că despăgubirea va interveni ca urmare a înţelegerii părţilor. În caz de refuz al angajatorului, salariatul păgubit are posibilitatea să se adreseze instanţelor judecătoreşti competente să soluţioneze conflictul de drepturi. Urmează de menţionat că, în cazurile legate de recuperarea prejudiciului moral ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, practica este una corectă, or, art. 330 din Codul muncii enumeră direct aceste cazuri.
Pe de altă parte, pot apărea dificultăţi la încasarea prejudiciului nematerial pentru cealaltă categorie – în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă – or, nu există o normă ce ar exemplifica cazurile, şi decizia urmează a fi luată de instanţa de judecată în fiecare caz în parte, ţinând cont de circumstanţele cauzei.
Aşadar, în aceste condiţii, caracterul ilicit al acţiunilor angajatorului rezultă din prevederile art. 329 din Codul muncii, iar celelalte elemente ale răspunderii juridice, cum ar fi vinovăţia angajatorului, existenţa prejudiciului, legătura cauzală între faptă şi prejudiciul etc., urmează a fi stabilite în fiecare caz în parte.
Cu referire la existenţa unui prejudiciu moral, real cauzat, în cazurile când angajatorul încalcă drepturile salariatului, se reţine că acesta, practic, este unul prezumat, fapt influenţat de caracterul social pronunţat al relaţiilor de muncă. Respectiv, reţinem atât aspectul că relaţiile de muncă, fiind individuale, totuşi, se exercită în cadrul unei colectivităţi ce va cunoaşte acţiunile angajatorului, fapt ce, la rândul său, va afecta poziţia salariatului în colectiv şi va dicta, în mod normal, existenţa unei stări de frustrare pentru acesta, cât şi statutul social diferit al salariatului şi angajatorului, fapt unanim recunoscut existent pentru raporturile de muncă.
Reiterând aspectele ce ţin de categoriile de litigii de muncă, atunci când instanţa de judecată va dispune încasarea prejudiciului moral cauzat, legală va fi decizia de încasare a prejudiciului moral nu doar pentru cazurile enumerate la art. 330, dar şi în toate categoriile de litigii, dacă salariatul va dovedi existenţa prejudiciului pricinuit.
Cu privire la mărimea prejudiciului ce urmează a fi încasat, se constată că mărimea minimă a prejudiciului moral stabilită de legislaţia muncii, prin prisma art. 90 din Codul muncii, se referă doar la cazurile de eliberare din serviciu sau transfer, recunoscute drept ilegale. În rest, mărimea prejudiciului va fi apreciată în baza probelor anexate la materialele cauzei şi se va ţine cont de gradul de vinovăţie a angajatorului, temeiurile de fapt sau doar de procedură care au servit ca temei pentru recunoaşterea ilegalităţilor acţiunilor angajatorului, impactul acestor acţiuni asupra salariatului etc.
Conform art. 329 din Codul muncii, prejudiciul moral se repară în formă bănească sau într-o altă formă materială determinată de părţi, iar litigiile şi conflictele apărute în legătură cu repararea prejudiciului moral se soluţionează de instanţa de judecată, indiferent de mărimea prejudiciului material ce urmează a fi reparat.
Liubomir DUDULICA,
avocatmd@gmail.com