Foto: europalibera.org
A trecut prin suferinţele Gulagului, şi-a petrecut copilăria în Siberia şi a învăţat să-şi amăgească foamea cu o coajă de pâine. Vorbesc despre Antoaneta Gordea, o pensionară din Chişinău, victimă a deportărilor staliniste.
Despre greutăţile prin care a trecut departe de casă ar putea scrie o carte, cu toate acestea, spre uimirea mea, femeia a zâmbit cele câteva zeci de minute cât am realizat interviul cu ea şi chiar a refuzat să-mi povestească despre suferinţele din lagărele Siberiei. Nu s-a plâns de pensia mizeră care abia îi ajunge să-şi ducă traiul de azi pe mâine, ori serviciile medicale la care cu greu are acces, ba chiar s-a arătat indignată de nemulţumirea celor care spun că în ziua de azi se trăieşte greu: „Ei cred că nu au văzut mai rău. Nu au fost deportaţi oamenii aceştia şi nu au văzut greutăţile când pentru o bucată de pâine trebuia să stai în rând din noapte până dimineaţă. Iarna, dimineaţa, mama mă scula la şase şi mă trimetea după pâine pe un ger de 40 de grade, ca să iau două pâini care să ne ajungă măcar pe o săptămână, să nu stăm la coadă în fiecare zi. Principala noastră mâncare era cartoful şi astfel am supravieţuit, ne-am întors acasă şi am trăit încă.”
Antoaneta Gordea recunoaşte că a dus-o greu în Gulag, însă încearcă să vadă partea plină a paharului – printre străini a trebuit să muncească mult ca să supravieţuiască, de aceea este obişnuită să-şi poarte singură de grijă, fără să aştepte pomană de la stat:
„Tatăl meu acolo niciun an nu a trăit, de 55 de ani a murit şi mama a rămas de 50 de ani, eu de opt ani şi am supravieţuit pentru că am lucrat, am muncit. Mama mea muruia case la ruşi, pentru că ei nu ştiau cum, prăşea, spăla rufe la lume, dar lumea acum aşteaptă numai statul să le dea, dar de muncit nu vor. Cu 120 de lei pe zi, la cules mere ei nu vor să se ducă. Păi, de unde vrei să fim bogaţi?”
 |
Toată lumea vrea la oraş, vrea la civilizaţie. Da, sunt greutăţi, dar trebuie de lucrat, trebuie de muncit |
Pensionara Antoaneta Gordea nu a fost niciodată în Occident, însă spune că a văzut în filme că semenii ei, din ţări mai civilizate, au un trai fără griji. Recunoaşte că uneori o năpădesc gândurile că dacă s-ar fi născut în altă parte ar fi dus-o mai bine. Mâhnirea nu ţine mult pentru că, spune femeia, ea are casă, masă şi familie, deci tot ce ar trebui pentru a fi mulţumită: „Întotdeauna fac comparaţie cu statele din Europa, dar de ce nu se compară cu statele din Africa, poate din Asia. Toată lumea vrea la oraş, vrea la civilizaţie. Da, sunt greutăţi, dar trebuie de lucrat, trebuie de muncit. Iaca eu trăiesc în oraş, dar vara mă duc la ţară. Am grădinuţă, am trei rânduri de vie, eu am livăduică, eu lucrez!
Trebuie să ne bucurăm de viaţă, de aşa cum este ea. Avem ce mânca. Eu sunt om fericit, eu am unde trăi. Eu trăiesc, în primul rând, în ţara mea, greu, dar vorbesc limba mea. Mă rog Domnului numai sănătate să-mi dea mie şi copiilor mei”, a menţionat femeia pentru www.europalibera.org.
Îndemnurile Antoanetei Gordea au pus stăpânirile pe gândurile mele mai multe zile după realizarea acestui interviu. Îmi spuneam că, poate, dacă la sfaturile bătrânei ar apleca urechea mai mulţi, de la vlădică până la opincă, statisticile despre migraţie nu ar mai fi atât de îngrijorătoare, iar despre Republica Moldova nu s-ar mai vorbi ca despre cea mai săracă ţară a Europei.
Diana Răilean
