Nu poate prospera o societate în care cultura este pe post de cenușăreasă

Probleme cu care se confruntă angajaţii din domeniul culturii au fost discutate în cadrul Clubului de dialog, organizat recent de redacția ziarului „Vocea poporului”.  La Ceaiul de la ora 10 au participat Nicolae Garaz, preşedintele Federaţiei Sindicatelor Lucrătorilor din Cultură, Iurie Negoiţă, preşe­dintele comitetului sindical de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Silvia Cojocaru, preşedinta comitetului sindical de la Teatrul Dramatic Rus de Stat „A. P. Cehov”, Valentina Onofreescu, preşedinta comitetului sindical de la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.

 VP: Salariile din cultură constituie una dintre cele mai dureroase pro­bleme. Vă rog să ne spuneţi cum se descurcă oamenii de cultură cu le­furi atât de mici… 

Silvia Cojocaru: Deşi condiţiile de muncă sunt bune, salariile ar fi de dorit să fie un pic mai mari. Un actor de la Teatrul „A. P. Cehov” are cel puţin două mii de lei. Totodată, directorul instituţiei mai achită suplimente la salarii, în măsura posibilită­ţilor, pentru roluri principale, roluri secun­dare.

Iurie Negoiţă: Dacă vorbim despre salarizare la nivelul statului, statul ne dă puţin, ceea ce se achită nu acoperă nici pe departe necesităţile. Dar depinde de admi­nistraţia instituţiei culturale, care monito­rizează situaţia, sunt surse extrabugetare, se mai pun adaosuri pentru spectacole şi se mai compensează. E dureros când în teatre se achită salarii de doar două mii de lei, iar bibliotecarii sau lucrătorii caselor de cultu­ră au retribuţii lunare de doar o mie şi ceva de lei. Mai ales că sfera asta este una dintre domeniile strategice ale statului. Cultura este o ramură strategică, dar nu se ţine cont de asta. Oricum, noi nu învinuim pe nimeni, pentru că aşa sunt vremurile, un pic păgâ­ne cu noi. Cu adaosuri, angajaţii Teatrului „M. Eminescu” primesc salarii de 3800–4000 de lei. Când trupa eminesciană pleacă în turnee, se achită diurne, care înainte nu se dădeau sau se achita ceva sim­bolic. Pe lângă faptul că se achită diurne, se plăteşte şi salariu, dar oricum, angajaţilor din teatru le vine foarte greu să se des-curce.

Valentina Onofreescu: „Un muzeo­graf are un salariu de doar 1190 de lei. La muzeul nostru taxa de intrare e simbolică, de doi lei pentru copii şi de 10 lei pentru adulți. E puţin pentru un muzeu, care ne­cesită reparaţie şi are probleme cu ilumina­rea. Muzeul Naţional de Etnografie şi Isto­rie Naturală are 126 de ani, avem exponate unicat. Dintre ţările europene, suntem pe primul loc cu aşa exponate – schelete, oase restaurate. Când plecăm în Europa, vedem că fiecare exponat are iluminare, pentru a nu pierde din atractivitate. Au venit la noi reprezentanţi ai unei firme să ne facă ilu­minarea, dar cum au venit, aşa au şi plecat, pentru că nu am avut bani să achităm ser­viciile. În ultimii doi ani, administraţia mu­zeului ne-a creat condiţii mai bune de mun­că, s-au făcut reparaţii. Ministerul Culturii, de comun acord cu sindicatele, în temeiul Convenţiei colective de muncă la nivel de ramură, au obţinut un adaos la salariu pen­tru condiţii nocive de muncă, în mărime de 120-140 de lei lunar. Dar, în general, e jale în ceea ce priveşte salarizarea. Eu, ca şefă de secţie, care lucrez de o viaţă în muzeu, am un salariu de 2400 de lei.

VP: Tinerii vin la un salariu de doar două mii de lei?

Valentina Onofreeescu: Tineri avem puţini, nu prea au la ce veni, pentru că acti­văm şi în zilele de sâmbătă şi duminică, şi în zilele de sărbătoare. Oamenii serbează, iar muzeul funcționează. Directorul instituţiei noastre spune de multe ori că la muzee oa­menii lucrează din plăcere, din entuziasm. Avem un director foarte bun, o activitate foarte interesantă. Muzeul a fost vizitat de oameni de pe toate continentele, în anul trecut am avut circa 1 mln. de vizitatori, cu toate că nu suntem în centrul oraşului şi nici nu există transport direct pentru a ajunge la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Na­turală. Din păcate, în ţară cultura este pe ul­timul plan, de aceea, cred că nici nu suntem un popor cult, cu inteligenţă, pentru că de la un teatru, de la un concert, de la un muzeu ai ce lua. De multe ori, ne telefonează şi ne întreabă copiii de clasa a patra sau a cincea unde se află muzeul nostru. Vă imaginaţi, e vorba de copii care locuiesc în Chişinău… Să nu fie cu supărare, dar sâmbăta şi duminica avem mai mulţi vizitatori vorbitori de lim­bă rusă – bunei cu nepoţi, în special. Dacă, înainte, era facultate de muzeografie, acum sunt doar cursuri de muzeografie. Majori­tatea angajaţilor muzeelor sunt absolvenţi ai facultăţilor de istorie, geografie, zoologie, mai ales istorie, pentru că şi expoziţiile sunt de arheologie, etnografie, paleontologie, pedologie, geologie.

Nicolae Garaz: Cultura este finanţată după următorul principiu:

dacă a rămas ceva de la alte domenii, se alocă la cultură. Asta e şi boala domeniului. Condiţiile de muncă depind în mare măsură de calităţile manageriale ale conducătorilor de institu­ţii. Dacă vorbim de teatre, acestea mai dau spaţii în chirie, mai prezintă spectacole pes­te hotare. Cine e gospodar, face de o pâine şi actorilor, regizorilor, scenografilor, altor angajaţi ai teatrului. În pofida acestui fapt, salariile lasă mult de dorit. Chiar şi cu o re­tribuţie lunară de patru mii de lei, nu te des­curci. De aceea, bieţii actori aleargă de la un teatru la altul.

VP: Teatrele din provincie, de la Băl­ţi şi Cahul, o duc mai bine sau mai rău ca cele din capitală?

Nicolae Garaz: Teatrele din provincie îşi au spectatorii lor, la Bălţi au spectatori din partea de nord a ţării şi municipiul Băl­ţi, la Cahul au spectatorii lor, din partea de sud a ţării. Aceste două teatre mai fac tur­nee în România şi astfel se descurcă. În ceea ce priveşte salarizarea, e aceeaşi ca şi la tea­trele din capitală, 80% din finanţare e asi­gurată de către stat. Chiar şi aceste 80% sta­tul nu le alocă. În rest, fiecare câştigă cum îl duce capul. Salariul lasă mult de dorit.

VP: Cei mai necăjiţi din ramură sunt angajaţii caselor de cultură…

Nicolae Garaz: Da, ei primesc salarii foarte mici, au fost timpuri când primeau salarii şi de 800 de lei. În prezent, ei au retribuţii lunare care variază între 1 400 şi 2400 de lei. La ora actuală, în stare deplo­rabilă sunt casele de cultură din patru sate ale raionului Donduşeni, trei din raionul Făleşti, casa de cultură din oraşul Orhei şi multe alte raioane. Sunt multe case de cul­tură care necesită reparaţie capitală, multe nu sunt conectate la curent electric, nici nu mai vorbim de căldură. Depinde de mana­gement. Într-un sat din raionul Teleneşti, un gospodar a luat casa de cultură în arendă şi face nunţi acolo.

Iurie Negoiţă: În satul meu natal, Că­lineşti, raionul Făleşti, casa de cultură s-a transformat în stână de oi. E dezastru!

Nicolae Garaz: Angajaţii bibliotecilor o duc mai bine, pentru că bibliotecile publi­ce au fost incluse în Programul „Novateca”. Datorită sindicatelor, bibliotecarii au obţi­nut suplimente la salarii pentru vechime în muncă, pentru grad, pentru condiţii nocive de muncă, pentru studii. Cu aceste adaosuri, bibliotecarii au în medie un salariu de patru mii de lei. În ultimii ani, în unele biblioteci au fost reparate şi amenajate săli de calcu­latoare, mai sunt şi biblioteci la sate care nu au geamuri sau sunt cu geamurile sparte, iar încăperile bibliotecilor sunt umede.

Unele primării nu vor să înţeleagă că trebu­ie să investească mai mult în cultură. Mai bine o duc profesorii de la şcolile de artă plastică şi muzică, aceștia au salarii luna­re şi de peste cinci mii de lei. Mai dificilă e situaţia la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, unde profesorii primesc sala­rii în proporţie de 40 la sută din contracte pentru studii, ceea ce este foarte şi foarte puţin. Normal ar fi vreo 60% din contracte şi restul din bugetul de stat.

VP: Angajaţii din cultură au adao­suri salariale din surse extrabuge­tare? 

Valentina Onofreescu: Despre ce fel de surse extrabugetare poate fi vorba? Ne-au dat Muzeul Zemstvei, care practic era distrus, după aceasta l-a luat Institutul Cul­tural Român. Muzeul Naţional de Etnogra­fie şi Istorie Naturală atrage vizitatori prin publicitate, facem publicitate meşterilor populari. Nu prea avem expoziţii comerci­ale, de exemplu, cum are Muzeul Naţional de Artă. Avem contracte cu Uniunea Meş­terilor Populari, dar nu suntem în drept să luăm bani pentru arendă. Cu lucrările cen­trelor de creaţie ale copiilor, de la cine să percepi bani pentru arendă?

Nicolae Garaz: Nu toate instituţiile au aceleaşi posibilităţi, unele mai mult, altele mai puţin. La unele instituţii, adaosul la sa­lariu din surse extrabugetare poate fi mai mare chiar decât salariul de bază.

VP: Dle Negoiţă, în ultimii ani exis­tă un schimb cultural dintre Teatrul Naţional „M. Eminescu” şi teatrele din România. În ce măsură actorii din Chişinău s-au încadrat în circu­itul cultural românesc? Actorii de la Bucureşti au salarii mai mari decât cei din Chişinău, probabil?  

Iurie Negoiţă:  În contextul acestor schimburi de festivaluri, e cam greu să pui în capul mesei întrebarea despre salarii. Indiscutabil, sunt alte salarii, mai mari, nu ne interesează salariile de acolo, pentru că suntem mulţumiţi cu ceea ce avem. Con­tează să se facă aceste schimburi, să vedem spectacole, contează să ne implice în circuit, pentru că a intra în circuitul românesc deja înseamnă ceva, pe urmă o să vedem rezul­tate. Colegii care activează în teatrele din România sigur că primesc mai mult, e dife­renţă mare. Noi ne-am obişnuit cu sărăcia noastră, fiindcă din o mie de lei putem trăi boiereşte şi să ne curgă untura pe barbă. În România, autorităţile statale sunt implicate în dezvoltarea culturii, pe timpul lui Ceau­şescu cultura era notorie, cultura era pusă în capul mesei, chiar dacă era ideologizată. Actualul ministru al Culturii, Monica Babuc, se implică în anumite situaţii, şi în teatre, la festivaluri folclorice, colaborează cu amba­sadele. Datorită Monicăi Babuc, am primit şi un autocar, suntem antrenați în proiec­te în ceea ce priveşte schimbul de teatre. Dar nu depinde doar de ministru, aşa ni-i ţara, suntem săraci şi furaţi. Dintre toate ministerele, conform grilelor de salarizare, Ministerul Culturii este pe unul dintre ulti­mele locuri. În ţările civilizate, când se face grila asta de salarizare, Ministerul Culturii este pe primul loc, iar pe locul doi este Mi­nisterul Apărării, de aici se începe strategia unei ţări. În Republica Moldova, lucrurile se întâmplă exact invers.

Nicolae Garaz: Colacul de salvare pen­tru actori e publicul, sunt spectatorii, fiindcă acelaşi spectacol prezentat la Chişinău costă niște bănuți, iar în România biletele sunt de câteva ori mai scumpe, iar venitul poate fi unul colosal. Cu atât mai mult, spectacolele prezentate în alte state europene, aduc un venit mai mare artiştilor chişinăuieni, pes­te hotare se dau în vânt după spectacolele noastre. Această situaţie este şi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Maria Bieşu”, şi la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, şi la Teatrul Republican „Luceafărul”. Anul tre­cut, am fost în Irlanda şi am avut ocazia să fac cunoştinţă cu preşedintele acestei ţări. Dumnealui a fost ministru al Culturii, pe urmă a fost europarlamentar, preşedintele Comisiei de Cultură în Parlamentul Euro­pean. El ne povestea că atâţia bani investea în cultură, astfel încât oamenii nu ştiau ce sa facă cu ei. În ţările civilizate, cultura e pusă în capul mesei.

VP: Muzicienii mai acumulează ve­nituri pe la nunţi, la cumetrii, dar actorii?

Nicolae Garaz: Sâmbăta, duminica, în loc să-și caute de sănătate, ei cântă pe la nunţi şi la cumetrii, dar asta nu este per­manent, nunta ba este, ba nu este, apoi în posturi nunţi nu se mai fac. Mulţi şefi ai ca­selor de cultură nu sunt muzicieni, de atâta nu trebuie să îi punem pe toţi pe un cântar, sunt şi muzicieni care o duc greu. Am avut o discuţie la Vadul lui Vodă cu fostul pre­mier Vasile Tarlev referitor la condiţiile de muncă ale profesorilor de la şcolile de artă, ca profesorii de la şcolile de muzică şi artă să beneficieze de un concediu egal cu cel al profesorilor din şcolile de cultură generală, de 62 de zile. Până atunci, pedagogii din şco­lile de artă aveau un concediu de doar 28 de zile, conform prevederilor Codului muncii. Noi, în Convenţia noastră, am inclus con­cediul de 62 de zile, eu le-am demonstrat autorităţilor că profesorul, după ce a stat 28 de zile în concediu, iese la serviciu, iar elevii sunt în vacanţă. Ce face? Taie frunze la câi­ni. Atunci şefii direcţiilor financiare de prin raioane nu vroiau nicidecum să recunoas­că prevederile Convenţiei, pentru că ei se conduceau de prevederile Codului muncii. Oameni buni, dar Convenţia este la acelaşi nivel cu Codul muncii. Spuneţi-mi, vă rog, care e rostul? Profesorul vine la şcoală, dar nu lucrează, în schimb statul îi achită sala­riu. Imaginaţi-vă că trebuia să îi explic teo­ria asta fiecărui şef al direcţiei finanţe. Tar­lev îmi spunea: „Eu sunt obligat să asigur învăţământul general, dar nu şi învăţămân­tul în şcolile de artă. Părintele, dacă vrea, îl dă la şcoală cu profil artistic, dacă nu vrea, nu îl dă”. Şi astfel, mi-a dat de înţeles că nu îşi asumă nici o răspundere pentru şcolile de artă. Trebuie schimbată legislaţia din do­meniul culturii, care are multe neajunsuri. Învăţătorii din şcolile de cultură generală văd rezultatele muncii lor peste 20 de ani – 12 ani în liceu, cinci ani la facultate, apoi încă vreo trei ani de activitate. În şcolile de artă, elevii, după trei-patru ani, participă la concursuri naţionale şi internaţionale. Toate vedetele din lumea muzicii şi a artei plastice şi-au început cariera în şcolile de artă. Uitaţi-vă, artiştii noştri sunt angajaţi în SUA, Canada, nemaivorbind de Europa.

Iurie Negoiţă: Artistul Gheorghe Vra­bie e din acelaşi sat cu mine, provine din­tr-o familie săracă. Când era mic, stătea la marginea unui pod şi desena, iar lumea îi dădea o bucată de pâine, un măr. Dar uite că a ajuns om mare, pentru că a manifestat interes pentru carte. În prezent, e şi o po­litică de genul să nu ştii mai nimic – să nu te intereseze asta, să nu te intereseze asta…Suntem mai mult consumatori decât produ­cători.

VP: Dle Garaz, de ce la Circul de Stat din Chişinău nu este organizaţie sin­dicală? 

Nicolae Garaz: Pentru că sunt doar 3-4 angajanţi, între care directorul şi contabila. Circul nu funcționează permanent, trupa circului este ambulantă, vin artişti de circ din Ucraina, Rusia, din alte state. Artişti autohtoni la Circul de Stat din Chişinău nu avem nici unul. Ş-apoi, crearea unei orga­nizaţii sindicale se face benevol. Am auzit nişte zvonuri precum că cineva ar avea niş­te intenţii interesante, să zic aşa. Clădirea Circului este avariată şi, dacă se demolează, ia gândiţi-vă ce clădire frumoasă ar putea creşte în locul ei! Să dea Dumnezeu să fie o minciună aceste zvonuri.

Iurie Negoiţă: Minciuna asta bântuie de vreo 15 ani…

Valentina Onofreescu: Câte clădiri din domeniul cultură sunt lăsate să degra­deze aşa un an, doi…

Nicolae Garaz: Mai există câteva insti­tuţii culturale care sunt doar pe hârtie, cum ar fi editura „Lumina” şi altele.

VP: Acolo unde există probleme mari, dureroase, sindicatul le poate rezolva?

Valentina Onofreescu: În mare parte, le rezolvă.

Iurie Negoiţă: Depinde mult şi de li­derul sindical. Eu zic de teatrul nostru. Noi am deschis o sală de fitness, unde se poate antrena toată trupa Teatrului „Mihai Emi­nescu”, se organizează matinee pentru co­pii.

Nicolae Garaz: Angajatorul nu o să poată elibera din funcţie un salariat dacă acesta din urmă este membru de sindicat, pentru că organizaţia sindicală îl apără, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Câte încălcări avem noi în ramura noastră, dacă ar fi un sistem corect al justiţiei, ar fi ide­al. Dar cum se întâmplă, de fapt? Cine are bani, câştigă procesul, cine nu… Oamenii nici nu vor să apeleze la judecătorii, pentru că patronii îi închid repede gura. Eu eram la o adunare sindicală de la Tipografia Cen­trală, iar o femeie se revolta, cică directorul nu a făcut asta, asta şi asta. Ştiţi ce i-a zis directorul? „Închide gura, că ieşi la pensie şi eu mâine te dau afară!”.

 

Responsabil: Elena CODREANU