Foto: arhivă personală
Îndrăgostită de artă și de frumos, moldoveanca Marcela Nistor, de 20 de ani, își face studiile la Universitatea Naţională de Arte Teatrale şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, facultatea teatru, specializarea actorie. Acum este în anul II și nu se crede încă actriță, spune că această artă se învață toată viața.
– Cum ai reușit să te înscrii la această universitate și de ce anume în România?
– Am depus actele la Ambasada României şi, după ce am fost acceptată, trebuia să plec la Bucureşti pentru probele de admitere. Mi s-a spus că trebuie să pregătesc o poezie, un monolog și o povestire. Însă, când am ajuns, mi-au cerut să cânt… Cred că a fost o probă de curaj, să vadă examinatorii cât de bine putem improviza, după care am prezentat și tema bine pregătită acasă. Am ales să învăţ în România, deoarece sunt mai multe posibilităţi de promovare şi angajare în această sferă.
– Părinții tăi au acceptat ideea ca tu să fii actriță și să pleci peste hotare?
– Nu prea cred. Am norocul de nişte părinţi foarte înţelegători şi curajoşi, deşi încearcă şi acum să-mi propună idei de reprofilare. Cred că le este foarte greu, dar nu-mi arată niciodată asta.
– Cum ai compara mediul universitar în care studiezi cu cel din țară?
– Facultatea de Teatru are adunaţi oameni buni şi speciali, şi nu pot să ofer o comparaţie obiectivă, e mediul perfect pentru mine. Poate doar așputea specifica relația dintre student și profesor, care cel puţin în facultatea mea e una de prietenie.
– Pasiunea pentru actorie ai avut-o de mică?
– În viaţa mea nu m-am gândit să devin actor. Nu ştiu cum am ajuns aici. Nici nu ţin minte ce îmi doream să devin când eram mică. În clasele gimnaziale, participam în fiecare an la un concurs, „Odyssey of the Mind”, şi acolo au fost primele mele încercări actoriceşti, dacă le-aş putea numi aşa. Acum încep să înţeleg ce înseamnă un actor adevărat, dar cred că, după ce am ieşit, anul trecut, de la un spectacol şi toţi plângeau, mi-am dat seama că vreau să devin actor.
– Care este cea mai mare realizare în calitate de actriță?
– În vara trecută am luat un casting pentru un film, o producţie româno-germană, un rol secundar. Dar se spune că nu există roluri secundare, fiecare rol e important.
– Cum a fost prima experiență pe platoul de filmare?
– Prima experienţă mereu e sub semnul necunoscutului. Am avut foarte mari emoţii şi, ca să mă liniştesc, apelam la tot felul de prostii, încurajându-mă că va fi bine. Prima zi de filmare a fost pe 19 septembrie şi mi-am zis că exact cu un an în urmă am avut proba de admitere şi am fost admisă, deci e bine, şi tot pe 19 e ziua mea de naştere. Am avut foarte mari emoţii, dar a fost o experienţă frumoasă şi plăcută datorită echipei de filmare. M-a ajutat mult regizorul Anca Miruna Lăzărescu care a ţinut cont că e prima mea experienţă şi a avut o răbdare deosebită să-mi explice tot, să-mi ierte toate greşelile. Sincer, mi-i frică să văd filmul.
– Este greu să întri în rolul unui personaj?
– Prima lecţie de actorie – nu există personaj, nu intri în pielea nimănui! Şi a doua lecţie de actorie – nu există bine! (evident că sunt mai multe). Pe scenă eşti tot tu, doar că e o poveste diferită, dar e vorba despre omenesc şi emoţii general uman valabile. E aceeaşi suferinţă, aceeaşi dragoste, aceleaşi emoţii, doar că trăite diferit de fiecare actor prin prisma valorilor sale.
– A fost vreun moment în care te-ai gândit să renunți și să te întorci acasă?
– În fiecare zi. Cel mai greu este să lucrezi cu tine însuţi. În fiecare scenă apelezi la amintiri, emoţii… Mereu parcurgi acest traseu emoţional care te epuizează. Sunt zile când nu mai crezi în tine, când nu poţi face nimic, că nu poți transmite mesajul, nu eşti tu și alte o mie și una de probleme, inclusiv nesiguranţa. Dar dragostea de a face artă îți dă noi puteri, care te fac să mergi înainte.
– Care sunt planurile tale de viitor, dorești să revii acasă?
– Am înţeles că cel mai stabil lucru în vieţile noastre e instabilitatea şi nu aş vrea să-mi fac planuri. Dar da, am planuri de care sper să mă ţin. Aş vrea să activez şi aici, dar nu pentru toată viaţa. Neapărat am să mă întorc.
– Cum crezi, în Moldova au viitor cinematografia și teatrul?
– Şi cinematografia, şi teatrul sunt arte vizuale puternice, iar eu cred că avem un public însetat de artă.
Interlocutor: Adela ȘEVCIUC
