Iulita Gorbuleac a abonat la „Vocea poporului” aproape 50 de persoane

 

 

Să abonezi oamenii la ziare, să-i anunți despre noile publicații, este o muncă pe cât de interesan­tă, pe atât de dificilă. Nu fiecare ar fi în stare să se descurce. Trebuie să ai un talent aparte, capacitatea de a comunica, de a-i cuceri într-atât încât ei să aibă încredere în preferințele tale și să fie dispuși să-ți accepte recomandările. V-o prezentăm pe Iulita Gorbuleac, care provine dintr-o dinastie de poștași și care a îmbrățișat această profesie acum 26 de ani. Ea se pri­cepe să găsească limbaj comun cu oamenii, pentru că își face munca din plăcere. Și chiar are har. Pen­tru Iulita, activitatea de poștașnu înseamnă doar să aducă pensia, corespondența, să aboneze lumea la reviste și ziare. Pentru ea, mun­ca de poștașmai înseamnă și co­municare: ea discută cu oamenii, le oferă o parte din atenția și bu­nătatea sa.

 

Iulita Gorbuleac muncește la Oficiul poștal din satul Chetrosu, raionul Dro­chia. De când a fost anunțată abonarea la ziarul „Vocea poporului” pentru semestrul doi, ea a reușit să antreneze în rândurile cititorilor 46 de familii. Astfel, 21 de gos­podării s-au abonat pentru trei luni, iar 25 – pentru șase luni. Sătenii știu despre această publicație de mai mult timp, însă în acest an pentru prima dată s-a abonat atât de multă lume la „Vocea poporului”. De altfel, este meritul eroinei noastre. Apropo, nu intenționează să se oprească aici și își propune ca în viitorul apropiat să perfecteze 100 de abonamente la ziarul nostru. Cu atât mai mult cu cât noii cititori deja au început să vorbească de bine des­pre această publicație.

 

O dinastie

 

Iulita Gorbuleac lucrează în calitate de poștașdin 1988, făcând parte dintr-o dinastie de poștași. Răposatul ei tată a lucrat la poștă practic 28 de ani și chiar după ce s-a pensionat, mult timp nu se putea împăca cu gândul că nu mai trebuie să-și pună geanta de poștașpe umăr și să pornească pe ulițele satului. Apropo, poş­tăriţa a început a însuși această meserie practic din clasa a VII-a, când a început a-și ajuta tatăl.

 

Iulita are planuri să majoreze până la 100 numărul de abonamente la „Vocea poporului”

 

Poștărițe au fost și două surori de-ale Iulitei și fiica uneia dintre surori. Ea și-a îndrăgit munca într-atât, încât a dedicat acestei activități tocmai 26 de ani. În viață a avut o perioadă când a trebuit să lase lu­crul. Un vecin știa că femeia le aduce bă­trânilor pensia acasă, s-a gândit că ea poa­te avea asupra sa sume mari și a încercat să-i jefuiască locuința, agresând-o. Timp de un an, poştăriţa a fost în concediu de boală. Întâmplarea a speriat-o foarte mult, femeia și-a prezentat demisia și după acel caz multă vreme nu a fost în stare să revi­nă la activitatea îndrăgită. Peste patru ani, totuși, a decis să se reîntoarcă la această meserie. Tocmai atunci apăruse un loc va­cant în cadrul oficiului din sat și femeia a fost angajată cu mare drag.

Deși este pensionară, Iulita Gorbuleac mai muncește. Dar nu numai din motivul că are o pensie mică. Femeia adoră să îm­partă corespondența, este o profesionistă. Ne-a relatat că visul ei este să lucreze în calitate de poștașnu mai puțin decât tatăl ei și că mereu s-a gândit cum îi poate con­tinua cu demnitate cauza.

„Încerc să nu-mi decepționez tatăl. Am și eu geanta plină – împart pe la case corespondența, pensia, ziare, re­viste. Timp de o săptămână, am de adus abonaților circa 300 de exemplare de re­viste și ziare. De obicei, împart ziarele joi și vineri, ne spune poştăriţa. Când abia mă angajasem, aveam de adus corespondența într-o mahala unde locuiau sătenii pe care nu-i prea cunoșteam. Eram foarte îngrijo­rată. Atunci răposatul meu tată mi-a zis: „Ia-ți condicuța (un registru de sector în care sunt trecute numele persoanelor și ceea ce trebuie să le aduc), ia aminte ce scrie acolo și împarte corespondența. Ai cap pe umeri, de ce să-ți fie frică?”. Așa am început a lucra. Foarte curând am și renunțat la condicuță. Țineam minte toate informațiile. De fapt, am o memorie bună. Multă lume îmi spune că trebuia să mă fac contabil. Țin minte perfect cui și câți bani i-am adus, de care bancnote i-am dat (câte erau de 10, câte erau de 50), când i-am adus”.

De fapt, visa să transmită mai departe profesia de poștaș, instruindu-și fiul, apoi și nepoțica. Femeia le povestea adesea cât de interesantă și captivantă este această activitate, însă n-a reușit să-i convingă. Fiul și-a găsit rostul în alt domeniu, în plus, și nepoata visează la un alt viitor. „Fata spune că după absolvirea școlii vrea să-și continue studiile, ne împărtășește din gândurile sale poştăriţa. Mie însă îmi place nespus munca pe care o fac. Mă în­tâlnesc cu mulți oameni, discut cu ei, le dau un sfat, îi întreb de sănătate. Iar ei, la rândul lor, îmi vorbesc despre cum au tră­it pe timpuri, despre diferite alte lucruri. Încerc să fiu atentă cu toată lumea. Cu­nosc toţi locuitorii satului nostru. Cred că profesia noastră este şi importantă pentru săteni şi e foarte bună. E de suflet”.

 

Opinia colegilor

 

Colegii vorbesc despre Iulita cu respect, căldură şi au numai cuvinte frumoase pentru ea. Colectivul a transformat nume­le ei mai puţin obişnuit în unul simplu de pronunţat – Iulia.

„Iulia lucrează demult în colectivul nos­tru. Este foarte conştiincioasă, îşi iubeşte munca. Abonează mulţi cititori. În primul semestru, a făcut abonamente de 14 mii de lei, iar în cel de-al doilea – de 10 mii de lei, spune şeful Oficiului poştal din satul Chetrosu, Elena Gherman. Ea este foar­te respectuoasă cu oamenii, şi oamenii îi răspund cu aceeaşi monedă, o aşteaptă cu nerăbdare”.

Înainte, Iulita ducea ziarul „Vocea po­porului” la patru adrese din satul Chetro­su: la bibliotecă, la şcoală şi la două grădi­niţe. Pe unul din aceşti patru destinatari l-a abonat chiar ea, pe ceilalţi trei – sindi­catele de la Drochia. Acum, datorită efor­turilor depuse de Iulita, cercul de abonați s-a lărgit substanţial şi ea va duce ziarele la încă 46 de adrese, pe la casele oamenilor. Totuşi, ea este sigură că în cel mai apropi­at timp va dubla numărul abonaţilor.

Cum reuşeşte Iulita să aboneze atâţia oameni? Ea spune că mai mulţi săteni au decis să se aboneze la ziarul nou pentru ei, „Vocea poporului”, numai pentru că au în­credere în ea. Altfel nu ar fi reuşit.

„Unii chiar spuneau direct: „Ştii, să fi fost alta, nu ne abonam – dacă ne propui tu, ne abonăm”. Mulţi îşi doresc ca numai eu să lucrez cu ei”, explică poştăriţa. Într-adevăr, poţi reuşi să convingi oamenii să se aboneze, mai ales în condiţiile în care mulţi dintre ei sunt într-o situaţie financi­ară precară, doar cu condiţia unei atitudini foarte binevoitoare şi de încredere. Deși, ca profesionist, Iulita se baza nu doar pe încrederea totală a oamenilor, cărora ea le aduce poşta de foarte mulţi ani. Ea le citea viitorilor abonaţi articole din ziar. Le atrăgea atenţia asupra unui preţmai con­venabil faţă de alte publicaţii. Abonarea la „Vocea poporului” pentru jumătate de an costă cititorii doar 100 de lei.

 

Primele referinţe despre ziar

 

Iulia spune că oamenii cărora ea le duce poşta nu prea au încredere în ziare, considerând că ele îi mint de multe ori. Însă „Vocea poporului” le place pentru că e obiectivă şi abordează probleme sociale. „Toată lumea scrie acum despre politică, dar despre ce-l doare pe om nu scrie mai nimeni”, spune Iulita.

„Vineri am împărţit ziarul, îşi amin­teşte poştăriţa, dar duminică m-a sunat o abonată şi-mi spune că „Vocea poporului” este un ziar foarte interesant. Cică scrie numai adevărul.

Vera Darii lucrează la biblioteca săteas­că şi este abonată la „Vocea poporului” de mai mulţi ani. Chiar dacă are posibilitatea să citească ziarul gratis, ea s-a abonat în mod particular, pentru ca toată familia să-l poată citi.

„Îmi place noul ziar, pentru că el scrie despre tot ce ne îngrijorează şi ne intere­sează – salarii, asocierea cu UE. Şi scrie aşa cum e”, explică ea decizia sa.

Înainte să aboneze oamenii la ziar, Iu­lita le-a povestit că „Vocea poporului” este publicaţia sindicatelor. Vera Darii spune că cunoaşte activitatea sindicatelor. „Sin­dicatele apără interesele oamenilor mun­cii. Cei care au probleme pot să se adrese­ze la sindicate, pentru ca ele să-i ajute să le rezolve”, susţine ea.