Greva presupune refuzul salariaților de a-și exercita atribuțiile pe parcursul unei anumite perioade sau un timp nelimitat (până vor fi îndeplinite revendicările colectivului). De cele mai dese ori, sistarea activității de muncă este o acțiune organizată. Salariații pot recurge la greve cu mai multe scopuri: cerând ameliorarea condițiilor de muncă, majorarea retribuției, încetarea presiunilor asupra unor membri ai colectivului ori asupra organizației sindicale, dar și încetarea altor acțiuni din partea patronului. Un capitol aparte îl constituie grevele politice organizate cu scopul de a-și exprima nemulțumirea față de unele decizii ale guvernului. Dar să le luăm pe rând.
Există câteva tipuri de greve
Greva oficială reprezintă refuzul colectiv de a continua activitatea de muncă și este organizată în conformitate cu legislația. Organizatorul acestor acțiuni poate fi organizația sindicală sau comitetul de grevă.
Greva neoficială este o acțiune care nu are un organizator oficial.
Greva spontană este o acțiune de protest care nu doar că nu are un organizator oficial, dar, pe lângă toate, mai și contravine legislației în vigoare.
În majoritatea cazurilor, greva este inițiată și desfășurată de către muncitorii membri de sindicat. Participarea lor la acțiunile de grevă este una benevolă și nu poate fi impusă. Grevele pot avea o durată nedeterminată: în astfel de cazuri, activitatea unității este sistată pe un termen nelimitat. Totodată, desfășurarea grevelor poate fi încadrată în anumite limite temporale.
Forme de greve
În conformitate cu obiectivele lor, grevele pot fi atât economice, cât și politice.
O grevă economică este bazată doar pe revendicări economice înaintate de salariați angajatorului. Cel mai frecvent, drept motiv pentru astfel de greve servesc salariile mici, condițiile de muncă precare etc.
Greva politică se bazează pe revendicările muncitorilor din cadrul unei unități (de cele mai dese ori, al câtorva unități), care doresc să obțină modificarea legislației în vigoare, a componenței Guvernului etc.
Totodată, acţiunile de grevă pot avea şi alte particularităţi specifice.
Greva de avertizare este un fel de „preaviz” privind greva propriu-zisă. Activitatea este sistată pe o perioadă scurtă (în general, de la două la 24 de ore), patronul sau guvernarea este invitată să satisfacă revendicările greviştilor în scurt timp, pentru evitarea unor acţiuni de grevă cu o durată mai mare.
Greva italiană (munca după reguli) presupune urmarea întocmai a
condiţiilor contractului de muncă. Angajaţii respectă cu stricteţe toate instrucţiunile existente, lucru care într-un final generează reducerea productivităţii, pierderi exagerate de timp pentru acţiuni simple, la prima vedere, uneori duce chiar şi la sistarea procesului de producţie.
Greva solidarităţii – munca este sistată pentru a susţine lucrătorii altor întreprinderi (în special, aparţinând aceluiaşi domeniu sau aceleiaşi companii) ajunşi în situaţii complicate. Totodată, nu este deloc neapărat ca muncitorii care desfăşoară o greva de acest gen să fie ei înşişi nemulţumiţi de condiţiile de muncă.
Greva generală sau naţională – greva declanşată în majoritatea întreprinderilor din toate domeniile.
Greva de apărare – măsură extremă orientată împotriva patronului, în cadrul căreia muncitorii se văd nevoiţi să întreprindă contraacţiuni pentru a evita agravarea condiţiilor de muncă.
Ar mai fi de menţionat şi câteva variante exotice ale grevelor – greva de ocupaţie (presupune acapararea de către muncitori a întregii întreprinderi şi refuzul de a părăsi teritoriul acesteia până la satisfacerea revendicărilor) şi greva subterană (este practicată în domeniul mineritului şi presupune refuzul angajaţilor industriei de extracţie a cărbunelui sau altor zăcăminte de a părăsi mina până la revendicarea tuturor cerinţelor înaintate).
În funcţie de acţiunile întreprinse de părţi (angajaţii, patronii, guvernul), greva poate fi însoţită de altercaţii cu organele de menţinere a ordinii, demonstraţii stradale, greve ale foamei şi alte acţiunii de protest.
Primele greve
Prima grevă descrisă din istoria omenirii a fost, bineînţeles, una neorganizată. Aceasta a avut loc în Florenţa în îndepărtatul an 1345. Mişcarea spontană a fost condusă de scărmănătorul de lână cu numele Ciuto Brandini. Atunci, guvernarea din Florenţa a reuşit să reprime actul de nesupunere şi să-l execute pe instigator, însă, cu câteva decenii mai târziu, scărmănătorilor le-a reuşit pentru un timp să acapareze puterea în oraş. Asta a fost prima grevă pe plan european. De fapt, anume pe teritoriul Italiei muncitorii au reuşit mai devreme decât alţii să conştientizeze că sistarea temporară a muncii poate deveni un instrument eficient pentru exercitarea unor presiuni asupra conducerii întreprinderilor şi a guvernului.
Mai târziu, în secolele 16-18, mişcarea grevistă s-a răspândit prin toată Europa. Grevele aveau un caracter economic şi nu erau controlate în nici un fel de organizaţiile ierarhic superioare, din simplul motiv că organizaţiile sindicale au început să se formeze mai târziu. Cu cât mai mulţi muncitori se reuneau, militând pentru acţiuni comune, cu atât mai bine gândite erau grevele şi cu atât mai mare era efectul lor.
Proletariatul de multe ori folosea grevele în lupta pentru drepturile sale. Să ne amintim de răscoala ţesătorilor din regiunile Italiei din anii 1831, 1844 etc. În secolul 19, grevele s-au concentrat în special în Marea Britanie. Anume aici s-au desfăşurat greve generale cu caracter politic. Muncitorii au făcut grevă, în anii 1820 şi 1842, susţinând chartismul.
Se consideră că grevele i-au ajutat pe muncitori nu doar să-și reglementeze drepturile și obligațiile în cadrul legilor, dar și să dezvolte infrastructura asociațiilor profesionale și a partidelor.
La rândul lor, pentru a contrabalansa forțele proletariatului, patronii de întreprinderi se bazau pe suportul autorităților în acțiunile lor contra greviștilor. Încă în anul 1791, în Franța a existat inițiativa de a exclude dreptul la grevă pe cale legislativă. Într-un final, ideea s-a materializat în așa-numita lege Le Chapelier. Mai târziu, în Anglia, a fost aprobată o lege similară ca efect, Legea lui Pitt.
Dar nici proletariatul nu a ezitat să facă eforturi și demersuri în acest sens, astfel încât tot secolul 19 s-a consumat pentru lupta contra burgheziei și a legilor discriminatorii adoptate de către reprezentanții busi-nessului, aliați cu exponenții puterii. Apogeul acestei lupte a fost legalizarea dreptului angajaților la grevă, astfel de legi fiind adoptate de majoritatea statelor dezvoltate.
Karl Marx și Friedrich Engels au considerat grevele de o importanță specială, poziționând astfel de acțiuni drept unul dintre mijloacele de bază ale proletariatului în lupta pentru apărarea propriilor drepturi. În anul 1866, a fost adoptată o rezoluție care accentua necesitatea de a oferi tuturor greviștilor ajutor la nivel internațional. Însă documentul nu exagera rolul grevelor, autorii rezoluției încercând să sublinieze faptul că există și alte instrumente de apărare a drepturilor, care nu sunt mai puțin eficiente.
Odată cu formarea unor asociații profesionale, a partidelor politice muncitorești, organizarea grevelor a devenit mult mai bine gândită. De asemenea, și desfășurarea acestora a ajuns să fie mult mai civilizată.
Într-un final, greva a devenit un mijloc legal care îi ajută pe salariați să obțină ameliorarea condițiilor de muncă, majorarea salariilor.
