Din nou despre limba română în Republica Moldova: situaţia şi perspectivele

În preajma zilei independenţei Republicii Moldova şi a sărbătorii naţionale „Limba noastră cea ro­mână”, avem prilejul de a formula unele idei concluzive în problema legislaţiei lingvistice existente şi în cea referitoare la programul de funcţionare a limbilor în Republica Moldova.

Vasile BAHNARU,

Dr. habilitat în filologie, 

directorul Institutului de Filologie al AȘM          

În primul rând, se impune o constata­re cu tentă optimistă: legislaţia lingvistică, adoptată la 31 august 1989 de către fostul Soviet Suprem al fostei RSSM, a avut un impact pozitiv în primii ani de existenţă a Republicii Moldova, întrucât s-a revenit la grafia firească a limbii române, alfabetul latin, iar în instituţiile de stat a început să fie utilizată limba română, fiind totodată traduse, elaborate, preluate şi adaptate standarde, instrucţiuni, note naţionale, formulare, etichete etc.

În acelaşi timp, legislaţia lingvistică prevedea extinderea sferei de funcţiona­re a limbilor minorităţilor naţionale. În perioada ’89-’93, pentru a înlesni imple­mentarea legislaţiei lingvistice, Preşedin­ţia, Parlamentul şi Guvernul au întreprins mai multe acţiuni de importanţă majoră în această direcţie: au fost formate peste 2500 de grupe de învăţare a limbii româ­ne pentru alogloţi (din resurse bugetare), s-a înfiinţat Departamentul pentru Func­ţionarea Limbilor; pe lângă Guvern a fost instituită o comisie permanentă care mo­nitoriza modul de implementare a legis­laţiei lingvistice pe teren şi, în fine, a fost creată o comisie de examinare a gradului de cunoaştere a limbii române de către alogloţi în vederea ocupării unor funcţii publice sau obţinerii cetăţeniei. Un rol deosebit pentru transpunerea în viaţă a legislaţiei lingvistice l-a avut şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, care se impune, mai întâi, prin curaj civic, consecvenţă politică, cutezanţă naţională şi competenţă istori­că, politică şi juridică.

Totodată, această declarație este pri­mul act oficial care denumește corect, din punct de vedere științific, limba vorbită de populația majoritară a Basarabiei: „Mişca­rea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, indepen­denţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chișinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentu­lui Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintro­ducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991”.

În linii mari, am putea afirma că cei 30 de ani de la declararea Independenţei sunt ani de răscruce, plini de idealuri, de speran­ţe, dar mai ales de mari deziluzii, pe care ni le provoacă neîmplinirile  şi, în mod speci­al, promisiunile fără capăt ale politicienilor noştri, care nu fac decât să-şi camufleze ilegalităţile prin angajamente promiţătoare de viaţă bună, acoperindu-se ba cu relaţiile strategice cu Rusia, ba cu relaţiile de bună vecinătate cu Ucraina, ba cu parteneriatul euro-atlantic. În cele din urmă, nu obţinem nimic, ci creăm doar aparenţe de indepen­denţă, improvizăm scenarii utopice, aido­ma histrionilor ne dăm în spectacol şi ne dăm importanţă.

În ceea ce priveşte limba română, con­statăm cu tristeţe că în multe privinţe ea continuă a fi doar un deziderat în mare parte eşuat, căci, în funcţie de interesele lor electorale, politicienii de la Chişinău pot milita pentru orice altă limbă de stat (rusă, ucraineană, găgăuză etc.), în timp ce limba autohtonilor este ignorată în modul cel mai impertinent, permiţându-i-se să stea în capul mesei doar la anumite mani­festări de paradă şi în casele celor mulţi şi săraci de la ţară.

La ora actuală, se constată un evident regres în politica lingvistică, care, în pre­zent, nici nu există. Nici un stat cu ade­vărat suveran şi independent nu permite unei etnii minoritare să-şi declare limba sa drept „limbă de comunicare interetnică”, constituindu-se o situație în care minorita­rii dictează majoritarilor limba de comuni­care în societate.

Pentru a redresa situaţia lingvistică în Republica Moldova, se impun de urgenţă mai multe acţiuni:

1. Să se revină la glotonimul corect limba română în Constituţia Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile Declarației de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991, în acest scop fiind nece­sar ca problemele legate de lingvistică, literatură, istorie şi cultură în general să fie delegate AŞM, deciziile căreia în pro­blemele respective ar avea statut de lege, excluzându-se odată şi pentru totdeauna în acest fel imixtiunea politicului în ştiinţă şi cultură.
2. Să se creeze, la nivel de stat, o co­misie din specialişti (filologi, istorici, filo­sofi, jurişti ş.a.), care să elaboreze o nouă legislație lingvistică ţinându-se cont de normele de drept internaţional privind fo­losirea limbilor, de Carta Europeană a lim­bilor regionale sau minoritare etc.
3. Să se elaboreze un program de stat în problema transpunerii în viaţă a noii le­gislaţii lingvistice, fiind antrenaţi în această acţiune filologi, jurişti, istorici, filosofi etc.
4. Să fie atestaţi funcţionarii, deputa­ţii, conducătorii de instituţii, organizaţii, întreprinderi etc. (indiferent de forma de proprietate) în problema cunoaşterii limbii române.
5. Să fie reînfiinţat Departamentul (eventual, o Agenţie de stat) pentru Func­ţionarea Limbilor cu misiunea de a moni­toriza pe teren modul de funcţionare (ne­funcţionare) a limbii române şi a limbilor etniilor minoritare din Republica Moldova la toate nivelurile: economic, cultural, poli­tic, administrativ etc.

Acordarea prin lege atât limbii ruse, cât şi limbii române, a aceloraşi funcţii trebu­ia acceptată ca un act de compromis doar pentru o perioadă de tranziţie. Bilingvismul „format istoriceşte” la noi este astăzi un obstacol în procesul repunerii în drepturi a limbii române. Prin articolele din legislaţia aprobată în 1989 se asigură în continuare utilizarea limbii ruse:

• art. 2 prevede că în localităţile în care majoritatea populaţiei este de origine gă­găuză limba de comunicare este limba de stat, găgăuza sau rusa;
• art. 3 stipulează utilizarea limbii ruse alături de „limba moldovenească” în cali­tate de limbă de comunicare între naţiuni, astfel asigurându-se un „bilingvism naţio­nal-rus şi rus-naţional real”;
• art. 9 asigură traducerea în rusă a lu­crărilor în organele puterii de stat;
• art. 15 prevede ca limbă a procedurii penale să fie limba de stat sau o altă limbă acceptabilă;
• art. 18 acceptă sistemul educaţional în „limbile moldovenească” sau rusă.

Caracterul ambiguu al legislaţiei a îm­piedicat realizarea unui dialog echitabil între etniile conlocuitoare. Drept consecin­ţă, a fost provocată o scindare a societă­ţii, care s-a manifestat prin crearea a două grupări. Deşi diametral opuse, ambele sunt protejate de lege, după cum putem con­stata din exemplele citate.

Restricţiile funcţionale din practica lim­bii de stat au „coincis” cu nesiguranţa ling­vistică a vorbitorilor. Aceştia nu mai pot face faţă numeroaselor acte de submina­re a adevăratei lor identităţi naţionale. În condiţiile aplicării standardelor europene, sarcina indiscutabilă care se impune e să readucem în formulările actelor legislative adevărul stabilit istoriceşte şi să redăm lim­bii române funcţiile pe care aceasta le me­rită conform statutului său. În acest scop trebuie să ţinem cont de două aspecte: redenumirea în Constituţie a termenului glotonimic şi adoptarea noii legislaţii ling­vistice, care ar asigura limbii române toate funcţiile, ar crea condiţii sociale ce ar susţi­ne alogloţii să posede limba română.

Experţii de la IDIS „Viitorul” au prezentat un studiu în care constată că în Republi­ca Moldova este cea mai confuză situaţie lingvistică dintre toate statele ex-sovietice. Limba oficială a statului face parte din pa­trimoniul de stat, întrucât, pe lângă imn şi drapel, ea e un atribut extrem de impor­tant.

Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-a expus în repetate rânduri opinia despre denumirea limbii vorbite în Republica Moldova. Aceasta a fost mediatizată în publicaţiile ştiinţifice ale Institutului şi în alte lucrări de specia­litate. Avem în vedere, mai întâi de toate, „Răspuns la solicitarea Parlamentului Re­publicii Moldova privind istoria şi folosi­rea glotonimului «limbă moldovenească” (opinia specialiştilor-filologi ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei, aprobată la şedin­ţa lărgită a Prezidiului AŞM)”, „Declaraţia colectivului Institutului de Lingvistică al AŞM”, aprobată la 20 februarie 1996, cât şi „Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei”, adopta­tă la 28 februarie 1996.

Ultima declaraţie o reproducem în în­tregime, or, Academia de Ştiinţe a Moldo­vei n-a renunţat la această opinie, deci ea este validă şi în momentul actual: „Aduna­rea Generală Anuală a Academiei de Şti­inţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din re­publică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului AŞM din 9.09.94), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.

În fine, suntem de părerea că pentru ameliorarea situației de funcționare a lim­bii române în Republica Moldova este ne­cesar să fie creată, de urgență, o comisie de lucru pentru elaborarea politicii de stat de funcționare a limbilor, comisia urmând să includă savanți din domeniul filologiei, istoriei, dreptului și culturii naționale şi un departament special în domeniul con­trolului de stat asupra tuturor probleme­lor funcţionării limbilor. În al doilea rând, pentru a exclude posibilitatea imixtiunii politicului în probleme de lingvistică, lite­ratură, istorie și cultură, credem că este ab­solut necesar ca atribuțiile respective să fie transmise Academiei de Științe, deciziile ei în probleme de limbă, literatură, istorie și cultură urmând să capete statut de lege.