Energetica este un sector important al economiei naționale a Republicii Moldova şi reprezintă o ramură strategică și specifică. Însă, pentru dezvoltarea cu succes a mişcării sindicale, sunt necesare metode mai bune de activitate, idei, critici constructive şi insistenţă. Invitaţii ediţiei actuale a acestei rubrici sunt Veaceslav Rufala, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Energetică şi Industrie, Svetlana Cebotari, responsabilă de organizare, şi Ludmila Rufala, jurist consultant în cadrul aceleiaşi federaţii.
– Pentru început, vă rog să ne faceţi o caracterizare succintă a ramurii în care activează sindicaliştii din organizația dumneavoastră.
Veaceslav Rufala: Activăm ca un sindicat contemporan, dar cu rămăşiţe, sechele din Uniunea Sovietică. Trebuie să treacă ani ca să schimbăm mentalitatea oamenilor, îndeosebi a celor din Republica Moldova. Când am fost în Olanda şi am auzit că membrii de sindicat, achitând 17 euro pe lună, cotizaţia unică, beneficiază în schimb numai de asistenţă juridică şi mai mult nimic, m-a mirat acest fapt. La noi, salariatul achită în medie 50 de lei drept cotizaţie, dar vrea înapoi 200 de lei sub formă de ajutoare. Anterior, am făcut parte din Federaţia Sindicală ,,Sindenergo”, dar când am înţeles că nu prea suntem protejaţi, pentru că am avut nişte cazuri în care nu s-a intervenit când trebuia, nu am primit nici un suport, am decis să ne separăm. Aveam atunci în jur de 2300 de membri de sindicat şi am creat Uniunea Sindicatelor din Energetică. Evident, pe parcursul anilor, au survenit şi schimbări. A dispărut o întreprindere, a apărut alta. Am avut externalizări ale serviciului de întreţinere a reţelelor de joasă şi medie tensiune, iar personalul nostru a trecut la vreo şase întreprinderi. Am încercat să creăm şi acolo sindicate, dar este cam greu în Republica Moldova să organizezi un sindicat.
– Asta vroiam să vă întreb. Cum îi motivaţi pe angajaţi să devină membri de sindicat?
Veaceslav Rufala: Noi aproape la toate întreprinderile am creat comitete sindicale. Chiar dacă legea prevede protecţia salariatului, acesta nu întotdeauna reclamă vreun abuz din partea angajatorului. Uneori, angajaţii refuză să scrie ceva oficial pe numele angajatorului, din teamă, probabil, să nu își piardă locul de muncă, asta în primul rând. În al doilea rând,
pentru că ştiu că angajatorii nu vor fi pedepsiţi pentru încălcările comise. În cel mai bun caz, vor plăti o amendă şi cu asta se va termina totul. Oricum, puterea este în mâinile lor şi aici trebuie să găsim limbaj comun cu ei. Trebuie să găsim o formulă de colaborare ca să organizăm angajaţii. Drept exemplu putem analiza un caz de-al nostru, când am creat un sindicat, iar peste o lună, şeful a decis să creeze o altă firmă şi a trecut tot personalul la acea întreprindere. Din punct de vedere juridic, aici trebuia iarăși să adunăm cereri, să creăm organizaţia sindicală la noua întreprindere. Oamenii nu prea intră în esenţă, ei cred că noi ne jucăm de-a crearea sindicatelor, nu prea înţeleg că sunt nişte aspecte juridice.
– Cum conlucraţi cu companiile cu capital străin pentru bunul mers al lucrurilor? Cât de deschişi sunt investitorii străini? Nu se încearcă a diminua rolul sindicatelor?
Veaceslav Rufala: Este uşor de lucrat cu aceste companii, pentru că respectă drepturile omului şi legislaţia Republicii Moldova. Când am încercat să creăm sindicatele la întreprindere unde sunt şefi autohtoni, nu prea ne înţelegeau. Credeau că am creat sindicate ca să împiedicăm lucrul. Într-un caz am fost chiar nevoiţi să apelăm la directorul întreprinderii şi i-am spus că dacă nu ne ajută la înlăturarea piedicilor în crearea organizaţiei sindicale, atunci noi vom avea alte relaţii.
– Cât de protejaţi sunt muncitorii sub aspectul securității şi al sănătății în muncă? Cum sunt echipaţi de muncă salariaţii? Au tot de ce au nevoie?
Ludmila Rufala: Avem o monitorizare foarte dură şi ne implicăm permanent în ceea ce ţine de asigurarea angajaţilor cu îmbrăcăminte şi încălţăminte specială, cu echipament performant. Ne-am dezis chiar şi de utilajele care erau de pe timpul Uniunii Sovietice, cele care verificau lipsa tensiunii de la 6-10 KW. Acum avem aparatură foarte performantă. Colaborăm cu colegii noştri din România. Doar ştiţi că la ei energetica e mult mai dezvoltată.
– Aveţi programe de instruire în securitatea muncii?
Svetlana Cebotari: Bineînţeles. Tot timpul se organizează cursuri în acest sens. Conlucrăm activ şi cu Institutul Muncii. Facem tot ce ne stă în puteri pentru ca personalul nostru să beneficieze de astfel de cursuri, să fie mai bine informaţi, iar astfel devin şi mai protejaţi. În plus, deja al doilea an la rând la întreprindere este anunţat Anul tehnicii securităţii. Sigur, în comparaţie cu anii trecuţi, suntem mai bine dotaţi cu echipamente de protecţie, îmbrăcăminte şi încălţăminte speciale. Trebuie să vă spun că s-a schimbat mult şi atitudinea unor responsabili de la întreprindere vizavi de echiparea cu îmbrăcăminte specială. Se alocă mai mulţi bani pentru ca angajatul să fie mai protejat. Este o inovaţie acum pentru noi faptul că avem procurat un dispozitiv care se numeşte „Linia vieţii”. Acesta se îmbracă pe cap şi are menirea de a semnaliza atunci când te apropii de o linie de înaltă tensiune. Este destul de costisitor, circa o sută de mii de lei, dar viaţa este mult mai scumpă.
O problemă cu care ne confruntăm des este aceea că la noi în ţară toţi sunt specialişti. Mă refer la faptul că atunci când se încearcă majorarea unui tarif sau altul, toţi se revoltă. Sigur, îi înţelegem, dar să ne înţeleagă şi ei pe noi, pentru că o investiţie costă bani. Chiar intemperiile de săptămâna trecută ne-au arătat câte mai avem de făcut. Trebuie să investim în utilaje performante, ca să nu avem astfel de cazuri de deconectări în masă a energiei electrice, cum a fost recent. Şi totul trebuie să se facă în conlucrare.
Spre exemplu, compania Gas Natural Fenosa a investit şi în utilaj, în echipament special pentru protecţia personalului, pentru că ştiţi că obiectivul nostru principal este zero accidente. Din an în an, acest indicator, slavă Domnului, se îmbunătăţeşte.
– Cum decurge în prezent dialogul social în ramura energetică şi în industrie? Ce înlesniri au reuşit sindicatele să obţină pentru membrii săi?
Veaceslav Rufala: Dialogul social există nu doar pe hârtie, dar şi în practică. Cât priveşte înlesnirile, în fiecare an avem creşteri la salariu, în funcție de rata inflaţiei, dar oricum se stabilesc. Se îmbunătățesc şi condiţiile de muncă, echipamentul special. Conflicte de muncă nu prea avem, pentru că reuşim să le aplanăm înainte ca acestea să apară, le prevenim. Avem un dialog direct şi mereu constructiv cu preşedintele companiei şi chiar aş dori la toate întreprinderile din Republica Moldova să fie un astfel de dialog. Conducerea întreprinderii este deschisă spre conlucrare cu sindicatele şi noi am demonstrat de-a lungul anilor că acesta este creat nu pentru a pune piedici unui angajator, dar pentru cooperare, pentru dezvoltarea companiei.
– Cu ce probleme se confruntă salariaţii Federaţiei Sindicatelor din Energetică şi Industrie?
Ludmila Rufala: Omului, oricât i-ai da, mereu ceva nu îi ajunge. Cea mai mare problemă este faptul că oamenii nu înţeleg că sindicatul nu există doar pentru a acorda ajutoare materiale, ci pentru a facilita dialogul social cu angajatorul şi a contribui la apărarea drepturilor salariatului, la protecţia social-economică a salariatului. La noi, ei achită cotizaţii de 50 de lei, dar cer 200. Trebuie să schimbăm mentalitatea omului.
– Care este situaţia cu forţele de muncă tinere? Vin tinerii să muncească, aderă la sindicat?
Veaceslav Rufala: O problemă mare sunt tinerii specialişti. Acum a venit timpul când vin copiii salariaţilor care au crescut în perioada Uniunii Sovietice, când statul oferea totul şi asta ei cer şi acum. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, dar ei nu înţeleg asta. Vin la noi să se angajeze şi ne întreabă dacă întreprinderea nu oferă locuinţe. Bine, şi chiar dacă întreprinderea ar avea aşa posibilităţi, trebuie să vadă o finalitate, dar la noi ştiţi cum sunt tinerii specialişti: vin, muncesc trei sau cinci ani şi pleacă peste hotare sau la o altă întreprindere. Să fie un împrumut din partea întreprinderii, tot nu este real în ziua de azi. Un apartament costă mult, dar atâția bani întreprinderea nu poate oferi.
– Care este salariul minim în domeniu?
Veaceslav Rufala: Salariul minim este de peste cinci mii de lei. Dar asta nu este o sumă mare, pentru că noi am calculat salariul minim pentru o persoană care are la întreţinere copii şi calculele ne-au arătat că acesta ar trebui să fie de 25 de mii, în cazul întreţinerii, şi 40 de mii, dacă ar lua vreun credit ipotecar. Sunt cifre reale. La noi, salariul minim este, în medie, de 250 de euro. Bunăoară, la colegii din România, acesta este de 750 de euro. Trebuie să înţelegem că la noi specialiştii pleacă peste hotare pentru că au nevoie de bani. Între 750 de euro şi 250 este „o mică” diferenţă. Am avut chiar recent un caz când un tânăr programator a venit la noi să se angajeze. A întrebat de salariu şi i-am spus că uite este atât şi poate creşte pe parcurs. Ne-a spus tranşant că nu. Când l-am întrebat cât ar vrea, ne-a spus că 35 de mii de lei din start. Asta este realitatea şi este o problemă ca să-i motivăm să rămână la întreprindere.
– Dar cât de pregătiţi sunt tinerii specialişti?
Ludmila Rufala: Au un nivel foarte slab de pregătire. Nu mai este şcoala ceea care a fost odată. Am implementat şi sistemul dual de învăţământ. Elevii din şcoala profesională învaţă şi, totodată, muncesc la noi. Dar nu toţi înţeleg că după absolvire trebuie să vină să lucreze.
– E vorba de instruire, de programul de studii cu lacune sau de lipsa de atitudine?
Veaceslav Rufala: De toate câte un pic, inclusiv lipsa de atitudine. Dar ştiţi de ce? Fiindcă părinţii spun deseori: uite, eu am trăit rău, dar lasă măcar copiii mei să trăiască bine. Merg la muncă peste hotare, le trimit copiilor rămași acasă bani. Aceştia ştiu că trece luna şi vin banii şi nu mai sunt motivaţi să se manifeste. Eu cred că aici trebuie să se implice şi statul, cu tot felul de proiecte, programe menite să motiveze tinerii să muncească în ţară, dar să nu stea aceștia cu gândul cum să plece mai repede de aici. A venit, nu i-a plăcut, a lucrat puţin şi s-a dus, cu toate că întreprinderea alocă foarte mulţi bani pentru instruire. Un tânăr absolvent care vine, ştie ceva teorie, dar nu și practică. Noi îi învăţăm şi, când sunt deja cât de cât formaţi profesional, pleacă. Cu forţa nu poţi să-i ţii. La noi la întreprindere, din cei peste 700 de angajaţi, mai bine de 100 sunt pensionari. Tinerii nu prea se reped să se angajeze.
– Cât priveşte accidentele de muncă, sunt recompensate pe deplin victimele?
Veaceslav Rufala: Da, sigur. La noi, slavă Domnului, nu am avut aşa accidente serioase, dar oricum, fiecare accident se investighează cu implicarea noastră directă.
– Legislaţia în domeniu este bună ca să vă desfăşuraţi activitatea fără impedimente?
Svetlana Cebotari: Poate că ar trebui de schimbat ceva. Mă referi aici la faptul că chiar dacă legislaţia este bună, avem carenţe la capitolul implementarea ei. Aici s-ar impune şi crearea unui tribunal special, care ar examina cazurile de litigii în muncă, pentru că am avut cazuri când dosarele au fost tergiversate ani în şir. Poate să fie şi nişte mecanisme clare de implementare a legii. Însăşi legislaţia să fie un pic mai adaptată la relaţiile de muncă. Chiar dacă compania are jurişti buni, când ajungi în instanță, este greu. Să fie un tribunal care să examineze strict cazurile de muncă.
Veaceslav Rufala: Avem prea multe lacune în legislaţie, care dau posibilitate angajatorului să le utilizeze cum doreşte. Chiar ultima mea scrisoare către Confederaţia Naţională a Sindicatelor din Moldova (CNSM) se referea la modificări care ar prevedea că drumul spre şi de la serviciu, dacă salariatul locuieşte mai departe de locul de muncă, să fie achitat. Chiar şi faptul când salariatul, bunăoară, participă ca parte vătămată într-un proces de judecată. Nu este stabilit că angajatorul este obligat să-i ofere acest timp, dar ar trebui să-i păstreze salariul. Sunt nişte drepturi şi obligaţii civile care se intersectează cu dreptul muncii. Am făcut până acum mai multe adresări către Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, dar, spre regret, de fiecare dată primim nişte răspunsuri formale. Eu cred că Ministerul Muncii trebuie să fie ca un arbitru, nu ca un agent guvernamental în relaţia între angajator, salariat sau sindicate. Am fost într-o vizită în Japonia, am mers la Ministerul Muncii şi am văzut cu ce se ocupă şi ce drepturi are un inspector al muncii. Acesta poate să oprească chiar şi o întreprindere, dacă depistează încălcări. Am văzut atitudinea lor faţă de salariaţi şi viceversa, pentru că pe primul loc trebuie să fie viaţa şi bunăstarea salariatului. La noi, vedem că permanent Ministerul Muncii îi protejează pe investitorii străini sau pe angajatorii autohtoni, nu și pe salariați.
– Salariaţii beneficiază de anumite înlesniri în sistemul dvs.?
Ludmila Rufala: Da, sigur. Totul este conform legii. Avem alocaţii pentru hrană şi echipament special. Concedii suplimentare. Avem un adaus de patru zile la concediul anual.
Svetlana Cebotari: Avem şi burse pentru lucrătorii tineri care fac studii superioare. Lucrul acesta a fost obţinut prin negocieri purtate de sindicat cu angajatorul. Anual se oferă 75 de burse.
De asemenea, avem şi asigurări de sănătate, asigurare de viaţă pe banii angajatorului. În caz de accident, succesorul părţii vătămate ridică partea cuvenită. Aici pot menţiona faptul că avem deservire la Policlinica nr. 1, prin contract. Lumea merge şi e mulţumită că serviciile sunt de calitate.
În plus, la contractul cu Policlinica nr. 1, avem şi contracte cu centre de performanţă private, unde, de asemenea, pot merge şi face investigaţii, unele chiar costisitoare, în funcţie de caz. Avem un punct medical care îi trimite pe bolnavi acolo. În cazuri grave, se acordă şi ajutor material. Conform contractului colectiv, întreprinderea compensează o anumită sumă.
– Cu ce mesaj veniţi către colegi, către autorităţi?
Veaceslav Rufala: Mesajul este unul singur şi nu odată l-am făcut public. Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să păstrăm sindicatele ca structură. Mă refer aici la faptul ca acestea să existe ca structură nu doar în țara noastră, dar în general, în toată lumea. Un renumit savant spunea că în anul 2030 sindicatele nu vor mai exista. Asta pentru că salariatul va avea acces la o justiţie mai dezvoltată şi îşi va soluţiona problemele în mod individual. Şi cred asta. Dacă un angajat va avea un salariu de vreo două–trei mii de euro, el se va adresa direct juriştilor să-l apere, nu la sindicat. Bine, asta se întâmplă în ţările dezvoltate, la noi este o altă situaţie. Cât privește Republica Moldova, trebuie să schimbăm şi mentalitatea conducătorilor de sindicate, pentru că mult depinde şi de cum conduci ei acel sindicat. Am remarcat puţin mai sus, avem probleme şi la capitolul lideri de sindicat. Dacă plec eu, cine vine în locul meu? Avem probleme şi în acest sens, pentru că multe persoane nu prea vor să se implice în activitatea sindicală. Aici este nevoie de un om cu entuziasm să muncească, uneori să intre şi în conflict. Cea mai grea scoală pentru un lider sindical este organizaţia sindicală primară. Este o problemă că trebuie să găsim lideri sindicali şi să nu le punem piedici.
În plus, trebuie să reînnoim, să căutăm alte metode de atragere a tineretului. Pentru moment, nu avem nimic atractiv pentru ei, decât aceleaşi spartachiade, concerte, dar asta nu e decât distracţie. Să recunoaştem, nici legislaţia muncii nu prevede ceva deosebit pentru tineret, ca să-i atragă. Bunăoară, în Olanda, anual se alocă în jur de şase milioane de euro pentru activităţi de recrutare a tineretului. La noi, cât se oferă? Nimic. Nu se investeşte mai nimic, dar vrem să atragem tinerii în sindicat.
Svetlana Cebotari: Mesajul este unul solidar: să avem cu cine lucra. Problema rezidă în faptul că însăși membrii de sindicat sunt pasivi. Precum am mai spus, trebuie să avem cât mai multe programe motivaţionale, dar asta depinde şi de cei de la conducerea ţării, de dezvoltarea economică a acesteia, de ce se întreprinde pentru a convinge tineretul, cetăţenii să nu își părăsească patria. Guvernul, alţi parteneri sociali trebuie să fie mai activi şi atunci da, vom avea roade, dar aşa … ne plângem doar, iar cetăţenii continuă să-și părăsească ţara şi vom ajunge într-o bună zi când ne vom întreba: cu ce am rămas? Dar va fi deja târziu.
