În curând voi pleca peste hotare la muncă. Însă aşi vrea să clarific mai întâi de toate o problemă. Relaţia mea cu soţul de mai mult timp nu e bună. Nu ştiu cum vor evalua lucrurile după ce voi pleca, de aceea, sunt îngrijorată de bunurile care rămân acasă, de terenurile şi casa în care rămâne soţul să locuiască, altă avere agonisită timp de o viaţă. Casa construită de noi este înregistrată pe numele soţului, deoarece mi s-a spus că documentele se perfectează pe numele capului familiei. Ar putea soţul să le vândă fără mine?
Tatiana Vieru,
orașul Cahul
În conformitate cu legislaţia, bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei aparţin ambilor soţi cu drept de proprietate în devălmăşie. Este vorba de bunuri mobile şi imobile, valori mobiliare, cotele de participaţie în capitalul social din întreprinderi care au fost constituite sau procurate cu mijloace comune. Se consideră proprietate comună şi veniturile obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă, de întreprinzător sau intelectuală.
Deci, tot ce aţi dobândit din ziua încheierii căsătoriei până în ziua când aceasta va fi desfăcută este proprietatea dvs. comună. Dreptul acesta se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive.
Însă există şi nişte excepţii. Bunurile primite în dar sau obţinute prin donaţie ori prin moştenire în timpul căsătoriei sunt proprietate personală a fiecăruia dintre soţi. La fel este şi cu bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei. Codul familiei mai stipulează că ajutorul material, despăgubirea pentru vătămarea sănătăţii şi alte plăţi cu caracter compensatoriu aparţin exclusiv soţului care a beneficiat de acestea.
Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi a altor obiecte de lux, sunt proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de timpul şi modul de dobândire.
Aşadar, soţii de comun acord posedă, folosesc şi dispun (înstrăinează) de bunurile comune. Fiecare dintre soţi este în drept să încheie contracte scrise sau verbale prin care să dispună de bunurile comune de sine stătător, fără acordul expres al celuilalt soţ, doar dacă nu este vorba de bunuri imobile. Însă problema care ar apărea este că dacă se va stabili că cealaltă parte a contractului a ştiut sau trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii unui asemenea contract, atunci ar putea fi declarat nul de instanţa judecătorească, la cererea soţului care nu a fost de acord.
În ceea ce priveşte bunurile imobile comune, unul dintre soţi nu poate, fără consimţământul expres al celuilalt, să înstrăineze casa, apartamentul, sau terenurile. Nici nu va putea să rezilieze contractul de închiriere a spaţiului de locuit ori să limiteze prin acte juridice dreptul la locuinţă al celuilalt soţ.
Pentru litigiile care apar în legătură cu proprietatea în devălmăşie a soţilor este prevăzut un termen de trei ani.
Totuşi, având în vedere că dreptul de proprietate este perpetuu, ceea ce înseamnă că dreptul există atâta cât există bunul, revendicarea bunurilor poate fi exercitată oricând.