Foto: childrenschapel.org
Departe de mine gândul de a face o paralelă între biblicul Turn Babel şi realitatea de astăzi. Deşi, vorbind cu cuvintele lui Eminescu (toate-s vechi şi nouă toate), pe deasupra ştiind că Poetul, la rândul său, nu a făcut nimic altceva decât să repete, sub altă formă, ceea ce s-a spus, cu două mii de ani în urmă, în Cartea Eclesiastul („Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare”), am putea spune că ne-am pus în gând zadarnică trudă. Şi totuşi…
Nu sunt primul care o spune: viața bate filmul. Depinde dacă evenimentul se consumă în circumstanțe mai mult sau mai puțin credibile. Ei bine, ceea ce mi-a povestit un prieten m-a șocat, m-a debusolat. Dar să le luăm pe rând.
Prietenul meu îmi spune că a fost martor la o înmormântare, lucru obișnuit. Ceea ce părea neobișnuit era că cei doi fii ai defunctei erau oarecum străini, parcă nici nu ar fi fost frați.
Fiul cel mare, inginer de profesie, plecase de mult din sat, astfel încât puțină lume îl mai recunoștea. La priveghi, unii se întrebau: cine e omuleanul acesta slăbănog care stă la căpătâiul moartei? Mezinul, moștenitorul averii părinților, un șef într-un orășel precum sunt multe în Moldova, s-a ocupat de toate cele trebuincioase, fratele său având un rol mai mult decât secundar la înmormântarea mamei care le-a dat viață.
În fine, la scurt timp după înmormântare au ieșit la iveală unele lucruri care au bulversat tot satul. Mezinul, moștenitorul de drept al averii părintești (evaluată, la o adică, la câteva mii de dolari), a vândut casa părintească (pentru unii, „Casa părintească nu se vinde” e doar un cântec adresat melancolicilor), deși avea o vilă cu două etaje, o afacere profitabilă.
Din punct de vedere juridic, totul era legal. Cât privește aspectul moral, e o altă chestiune. Vorba e că nimeni nu și-ar mai fi pus întrebări dacă nu ar fi avut loc cazul tragic care a zdruncinat temeliile pe care se țineau relațiile dintre rude și consăteni: omenie, încredere, bunăvoință, mizericordie.
Tradiția noastră se bazează pe o lege nescrisă: mezinul este moștenitor al averii părinților. E drept, până la urmă, de voia părinților depinde cine urmează să moștenească bunurile acestora: fie că aceștia sunt descendenți sau străini care se angajează să le poarte de grijă la bătrânețe. Legislația moldovenească este destul de explicită în acest sens.
Dacă e să săpăm mai adânc, putem constata: la evrei, primul născut era și este moștenitor indiscutabil. La alte popoare, era (este) în mod diferit. La japonezi, de pildă, casa părintească rămânea „fiului rătăcitor”: dacă unul dintre copii eșua în viață, chiar dacă ajungea un ratat, acestuia i se mai oferea posibilitatea de a se întoarce la casa părintească și a o lua de la capăt: oricine are dreptul la o a doua șansă.
La moldoveni, e ca la nimeni: pentru cel care a rămas moștenitor, indiferent că e primul născut, ultimul născut sau încă nenăscut, mila și înțelegerea nu fac parte din noțiunile creștine. Cel puțin așa arată datele problemei.
Ei bine, cazul nostru e concludent, altminteri nici nu ne-am fi apucat de scris. Fiul mai mare al defunctei de care vă spuneam la început, deși era un om inteligent, nu era bine văzut de părinți. În plus, divorțase și rămăsese pe drumuri. Ajunsese un paria. Într-un moment de disperare, și-a pus capăt zilelor. S-a spânzurat de creanga unui copac din preajma casei părintești. Sunt sigur că, dacă ar fi avut un reper, un refugiu, să zicem, la casa părintească, poate că ar fi trecut peste clipele nefaste care i-au întunecat mințile și l-au făcut să-și încheie socotelile cu viața. Mă gândesc, cu strângere de inimă, că Abel și Cain sunt alături de noi sau blestemul asupra acestuia din urmă ne mai urmărește încă, uneori…
