Sindicatele se pronunță împotriva intenției Guvernului de a stinge concediile de odihnă nefolosite

CNSM își reiterează poziția vi­zavi de intenția reprezentanților Guvernului de a modifica art. 118 din Codul muncii și a expediat Can­celariei de Stat textul prin care își argumentează punctul său de ve­dere asupra unor aspecte sensibile din activitatea salariatului, dar și a angajatorului.

 

Eugeniu COVRIG

șef

Departamentul juridic al CNSM

 

Drept urmare a examinării re­petate a proiectului de hotărâre cu privire la aprobarea proiectului de lege pentru modificarea unor acte normative (privind actualizarea cadrului normativ), număr unic 995/CS/2023, comunicăm urmă-toarele.

1. Noul cuprins al propunerii de la art. II din proiectul de lege, care prevede completarea art. 118 din Codul muncii, cu un alineat nou (4 prim), nu a suferit modificări esențiale și calitative în urma avize­lor recepționate de autorul acestu­ia. Mai exact, este păstrat concep­tul inițial al autorului, și anume, cel care suportă consecințele neutili­zării concediului de odihnă anual, este salariatul, ci nu angajatorul. Astfel, potrivit noului cuprins al alin. (4 prim) propus pentru com­pletarea art. 118 din Codul muncii, „În cazul în care salariatul, din mo­tive justificative, nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acor­dul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioa­dă de cel mult doi ani începând cu anul următor celui în care s-a năs­cut dreptul la concediul de odihnă anual. Zilele concediului de odihnă anual nefolosite după expirarea ter­menului indicat se consideră stinse”.

Din acest considerent, cu referire la propunerea respectivă, reiterăm poziția argumentată în avizul ante­rior (nr. 04-17/917 din 24.11.2023) și anume, că:

• prevederile actuale ale art. 118 din Codul muncii sunt clare și con­forme cu normele internaționale la care Republica Moldova este parte;
• nota informativă la proiectul de lege în vederea completării art. 118 din Codul mun­cii cu alin. (4 prim) nu se bazează pe cazuri sau situații concrete, provocate de aplicarea justă a prevederilor în vigoare ale art. 118 din Codul muncii;
• consecințele neglijării dispoziției alin. (1) al art. 118 din Codul muncii nicide­cum nu pot motiva necesitatea stabilirii unor condiții, pentru a lipsi salariatul de dreptul la concediul de odihnă anual;
• adoptarea completării art. 118 din Co­dul muncii cu alin. (4 prim) va avea, drept urmare, crearea unor contradicții sau incompatibilități ale legislației naționale cu standardele internaționale în domeniul muncii, ratificate de R. Moldova, care garan­tează tuturor salariaților dreptul la un con­cediu de odihnă anual plătit.

Nu în ultimul rând, adoptarea propune­rii date va oferi posibilități legale de apli-care abuzivă a acestei norme de către an­gajator.

2. A se mai reține că propunerea privind completarea art. 118 din Codul muncii, care, potrivit autorului proiectului de lege, are drept scop „responsabilizarea angajatorului și salariaților privind acordarea și utilizarea concediilor de odihnă anuale” a fost criticată sub aspect de neclaritate și neconformitate cu normele internaționale și constituționale, nu doar de sindicate, ci și de majoritatea autorităților/instituțiilor interesate, de la care s-a solicitat prezentarea avizelor/expertize­lor, inclusiv de Ministerul Finanțelor, Minis­terul Justiției, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Sănătății, MAI, Ministerul Mediului, Centrul Național Anticorupție, Aparatul Președintelui, Avocatul Poporului, Confederația Națională a Patronatului din Republica Moldova, Serviciul Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor etc.

În această ordine de idei, constatăm că, potrivit avizelor prezentate la proiectul de lege de instituțiile enumerate, se confirmă remarca expusă de CNSM prin avizul prece­dent, și anume că motivul real al acumulării (neutilizării) concediilor de odihnă anuale nu ține de salariat, ci de un șir de circumstanțe și factori (nelegate de voința/discreția sa­lariatului, uneori nici chiar a angajatorului), inclusiv politici, care stau la baza acestui fe­nomen.

În principal, se evidențiază moratoriul temporar privind încadrarea personalului din sectorul bugetar în funcțiile vacante (stabilit an de an de Guvern, în prezent cca 16 mii de funcții vacante sunt supuse moratoriu­lui până la 31 decembrie 2024, moratoriul la acordarea concediilor de odihnă pen­tru funcționarii publici cu statut special din cadrul MAI, volumul mare de sarcini și lip­sa unei persoane care ar prelua executarea sarcinilor pe timpul concediului salariatului, fluctuația mare a personalului, numărul mare de funcții vacante din cauza volumului excesiv de muncă și a salariului nemotivant, lipsa resurselor umane și necesitatea asi­gurării continuității serviciilor medicale ur­gente, managementul insuficient de activ al angajatorilor. În contextul celor enumerate supra, considerăm că nu poate fi nici un mo­tiv întemeiat pentru ignorarea propunerilor înaintate de autoritățile publice.

 

Drepturile la concediul de odihnă anual și la indemnizație sunt fundamentale

 

Așadar, este de neînțeles insistența auto­rului proiectului de lege de a promova pro­punerea respectivă, fără o argumentare și justificare plauzibilă, care afectează în mod vădit două drepturi fundamentale ale sala­riatului, și anume, dreptul la concediul de odihnă anual, care nu poate fi doar decla­rat, ci utilizat în mod real  pentru refacerea forței de muncă și dreptul la indemnizație pentru perioada concediului de odihnă anual, care se va considera stins, din cau­za abuzului și/sau neglijenței angajatorului. Or, în acest sens, mai distingem că, în po­fida interdicției privind aplicarea amenzilor și altor sancțiuni pecuniare față de salariat, statuată de art. 206, alin. (3) din Codul mun­cii, acesta (salariatul) urmează a fi sancționat pecuniar, pentru o faptă (acumularea restanțelor la utilizarea concediului de odih­nă anual) ce aprioric nu-i poate fi imputată. Cu alte cuvinte, norma dată pare a fi ela­borată și propusă pentru adoptare în scop tendențios și nu cu bună credință, adică fără abținerea de la cauzarea de prejudicii altora sau fără a se încălca drepturile și libertățile salariaților.

3. Autorul proiectului de lege, deși își ar­gumenta inițial propunerea de completare a art. 118 din Codul muncii cu alin. (4 prim), în scopul realizării unor recomandări ale Curții de Conturi, aceasta (propunerea) nu este susținută nici măcar de instituția respectivă, ci dimpotrivă, chiar este criticat modul de înțelegere și implementare a recomandărilor expuse de aceasta. Or, prin avizul prezentat de Curtea de Conturi la proiectul de lege în cauză, aceasta „precizează că, prin recoman­dările sale anterioare, a accentuat necesita­tea încurajării utilizării zilelor de concediu de odihnă anual nefolosite ale angajaților din sectorul public, cu scopul de a interveni siste­mic și a exclude nu doar presiunea pe buge­tul de stat și costurile administrative sporite, dar și cu scopul primordial al concediu­lui, și anume refacerea forței de muncă a funcționarilor, pentru o corelare logică și echitabilă între durata activității de muncă și durata zilelor de odihnă”.

Totodată, Curtea de Conturi a ținut să remarce prin avizul său că ea „se îngrijește nu numai de economicitatea, eficacitatea și eficiența utilizării banului public, dar și de respectarea drepturilor fundamentale ale angajaților, în contextul nediscrimină­rii angajaților care nu au utilizat concedi­ile anuale nefolosite (în special din cauza insuficienței personalului pregătit și capa­bil să realizeze atribuțiile de funcție ale cole­gilor aflați în concediu anual) în raport cu cei care le-au utilizat, respectiv, beneficiind și de indemnizația prevăzută în acest scop”.

4. Cu referire la argumentul autorului proiectului de lege, introdus ulterior în nota informativă, și anume, că marea majoritate a statelor membre ale UE stabilesc norme referitoare la pierderea dreptului la concediu anual plătit (garantat de art. 7 din Directi­va 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru), la expirarea unei perioade de referință, făcând trimitere doar la art. 145, alin. (6) din Codul muncii al României, specificăm urmă­toarele.

Potrivit dispoziției alin. (6) al art. 145 din Codul muncii al României, „Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual și în situația în care incapacitatea temporară de muncă se menține, în condițiile legii, pe întreaga perioadă a unui an calendaristic, angajatorul fiind obligat să acorde concediul de odihnă anual într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care acesta s-a aflat în concediu medical”.

Așadar, reținem că dispoziția legală a României (stat membru UE) nicidecum nu stabilește pierderea (stingerea) concediului de odihnă anual, după cum pretinde auto­rul proiectului de lege, ci dimpotrivă, oferă o claritate, precizare privind păstrarea drep­tului la concediu de odihnă anual, în situația survenirii și menținerii îndelungate, chiar și pe o perioadă a unui întreg an calendaristic, a incapacității de muncă. Totodată, norma legală stabilește obligativitatea angajatoru­lui de a acorda concediul de odihnă anual și concretizează perioada acordării, mai exact, în decurs de 18 luni începând cu anul urmă­tor celui în care acesta s-a aflat în concediu medical.

Prin urmare, exemplul autorului proiec­tului de lege, bazat pe legislația României, este total nepotrivit și chiar în defavoarea propunerii acestuia. Or, exemplul României ar servi drept motiv pentru completarea Co­dului muncii al Republicii Moldova, în sensul concretizării alineatului (2) al art. 118, care statuează doar dreptul amânării sau prelun­girii concediului de odihnă anual în cazul aflării salariatului în concediu medical, însă nu și obligativitatea și perioada exactă în care angajatorul urmează să-l acorde, după încetarea incapacității de muncă (concediu­lui medical).

5. În altă ordine de idei, remarcăm că stin­gerea unei perioade de concediu de odihnă anual nefolosit nu derivă din prevederile Di­rectivei 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. Afirmația din nota informativă, precum că actul UE stabilește dreptul fundamental al lucrători­lor la odihnă și perioada minimă garantată a concediului de odihnă, lăsând la discreția statelor membre reglementarea altor aspecte aferente acordării acestuia, inclusiv stabilirea limitelor corespunzătoare pentru acumula­rea concediului anual plătit de-a lungul mai multor ani succesivi, nu-și are rostul și este inutilă. Or, legiuitorul Republicii Moldova a stabilit deja, prin alin. (4) al art. 118 din Codul muncii, o perioadă de referință (de maxim doi ani consecutivi), în privința amânării/ne­folosirii, acumulării succesive a concediului de odihnă anual.

Astfel, intenția vehementă a autorului proiectului de lege, de a com­pleta Codul muncii, în scopul reglementării stingerii dreptului la concediul de odihnă anual, după expirarea perioadei de doi ani, în care acesta trebuie utilizat, nu poate fi catalogată decât un atentat la drepturile fundamentale ale salariatului, garantate de Constituție.

Pornind de la cele sus-menționate, CNSM nu susține și se pronunță, repetat, îm­potriva propunerii privind completarea art. 118 din Codului muncii cu alin. (4 prim), fapt pentru care propune excluderea ei din proiectul de lege. Adoptarea acestei modifi­cări la Codul muncii, cu certitudine, va pro­voca înaintarea unei sesizări atât la Curtea Constituțională, cât și la OIM, în vederea examinării conformității acesteia cu normele constituționale și internaționale la care Re­publica Moldova este parte.