Săptămâna de muncă și zilele de repaus

La întreprinderea în care activez, deși săptămâna de lu­cru este de cinci zile cu două zile de repaus, salariații deseori sunt antrenați la lucru în zile de repaus, sâmbăta și duminica. Am impresia că, în asemenea caz, salariații prestează o muncă suplimentară. Vă rog să ne explicați ce spune legea despre repausul săptămânal, în ce cazuri și cum poate fi introdusă săptămâna de lucru de șase zile cu o zi de repaus și ce activități se consideră muncă su­plimentară?

Constantin Ciobanu, Soroca

Rubrica „Cetăţeanul şi legea” vine în aju­torul cititorului nostru care caută răspun­suri la întrebări de ordin juridic. Conti­nuăm această tradiţie, pentru ca cititorii, care sunt şi salariaţi la diverse întreprin­deri, să nu se simtă vulnerabili juridic în faţa celor care încearcă să-i manipuleze. Linia fierbinte la tel.: 0 800 800 20 (luni şi joi de la 14.00-16.00).

 

Ion PREGUZA

expert

în Departamentul juridic al CNSM

 

Repausul săptămânal (zilele de sâmbătă și duminică) constituie o formă a timpului de odihnă al salariatului.

Reglementările legale ale timpului de muncă și timpului de odihnă au un caracter imperativ și, deci, orice derogare de la aceste dispoziții este inadmisibilă.

Prevederile art. 9 din Codul muncii stabilesc că salariatul are drep­tul la odihnă asigurată prin stabilirea duratei normale a timpului de muncă, prin reducerea timpului de muncă pentru unele profesii și categorii de salariați, prin acordarea zilelor de repaus și de sărbătoare nelucrătoare, a concediilor anuale plătite.

Mai mult, asigurarea dreptului fiecărui salariat la acordarea zilelor de repaus, potrivit art. 5 lit. d) din Codul muncii, constituie un princi­piu de bază al reglementării raporturilor de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 109 din Codul muncii, repausul săptămânal se acordă timp de două zile consecutive, de regulă, sâm­băta și duminica. În cazul în care un repaus simultan pentru întregul personal al unității în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia inte­resul public sau ar compromite funcționarea normală a unității, repa­usul săptămânal poate fi acordat și în alte zile, stabilite prin contractul colectiv de muncă sau prin regulamentul intern al unității, cu condiția ca una din zilele libere să fie duminică.

 

Durata repausului săptămânal neîntrerupt în orice caz nu trebuie să fie mai mică de 42 de ore

 

În unitățile în care, datorită specificului muncii, nu se poate acor­da repausul săptămânal în ziua de duminică, salariații beneficiază de două zile libere în cursul săptămânii și de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă. Durata repausului săptămânal neîntrerupt în orice caz nu trebuie să fie mai mică de 42 de ore, cu excepția cazurilor când săptămâna de muncă este de șase zile.

Cu referire la durata săptămânii de lucru, prevederile art. 98 alin. (1) și alin.(2) din Codul muncii stabilesc că repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă și constituie opt ore pe zi, timp de cinci zile, cu două zile de repaus. La unitățile unde, ținându-se cont de specificul muncii, introducerea săptămânii de lucru de cinci zile este nerațională, se admite, ca excepție, stabi­lirea, prin contractul colectiv de muncă și/sau regulamentul intern, a săptămânii de lucru de șase zile cu o zi de repaus.

Munca în zilele de repaus, potrivit art. 110 alin. (1) din Codul mun­cii, este interzisă. Dar, totodată, alin. (2) al aceluiași articol prevede că, prin derogare de la dispozițiile alin. (1), antrenarea salariaților la muncă în zilele de repaus se admite în modul și în cazurile prevăzute de art. 104 alin. (2) și (3) din Codul muncii.

Art. 104 alin. (1) din Codul muncii stabilește că „se consideră mun­că suplimentară munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă prevăzute la art. 95 alin.(2), la art. 96 alin.(2)-(4), la art. 98 alin.(3) și la art. 99 alin. (1)”.

Munca suplimentară poate fi prestată dacă sunt îndeplinite anu­mite condiții ale legislației, inclusiv: solicitarea angajatorului în ceea ce privește atragerea salariatului la muncă suplimentară; res­pectarea anumitor limitări sau restricții în privința salariatului care ur­mează a fi antrenat în muncă suplimentară; obținerea acordului scris al salariatului și, după caz, al reprezentanților salariaților; respecta­rea restricțiilor referitoare la durata muncii suplimentare; retribuirea muncii suplimentare în cuantumuri sporite conform legii și altele.