Pensiunile agroturistice: afacerea viitorului, refugiu în trecut şi valoare la present

În momente în care viteza a pus stăpânire pe tot şi toate, iar piaţa abundă în tehnologii care ne fac viaţa mai uşoară, spiritul e cel care, mai devreme sau mai târziu, caută un pic de linişte. Sunt oa­meni care au găsit refugiu… în trecut. În tot ce se cheamă tradiţie, origine, acolo „unde s-a născut veşnicia”. Le-a plăcut atât de mult, încât au hotărât să-i cheme şi pe alţii într-acolo, la Butuceni.

 

Oamenii din Butuceni par desprinşi parcă din altă lume. Ei au rămas încă aco­lo undeva în trecut, cu tradiţii şi obiceiuri în sânge, pe masă cu pâine aburindă, abia scoasă din cuptor şi vin din care ies pu­rici. În căutarea acestor minuni specifi­ce neamului moldovenesc vin turişti din toate colţurile lumii. Şi odată ajunşi în Moldova, o destinaţie este Butuceni, lo­cul unde Anatolie Botnaru şi-a concentrat întreaga sa pasiune şi dragoste pentru sat. Şi se opresc aici deoarece, ca şi inima stă­pânului, porţile pensiunii pe care o deţine sunt mereu deschise. Ajunşi şi noi la pen­siune, ne-a întâmpinat Anatolie Botnaru. Am vorbit despre sat, valori, Dumnezeu, amintiri şi frumoasa activitate a familiei Botnaru – Pensiunea „Butuceni”. Ni s-a alăturat mai târziu Elena, mezina fami­liei Botnaru, care semăna mai mult cu Nică din „Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă.

 

Bărbatul care ţese covoare şi-a urzit o afacere

 

Dacă la prima vedere pare a fi îndelet­nicire feminină, apoi pentru Anatol Bot­naru ţesutul covoarelor este jocul copilări­ei: „Eu am crescut printre covoare, ţeseam câte trei covoare pe an. Eram şapte copii în familie şi de mic am ţesut alături de su­rorile mele. Şi acum, la Butuceni, sunt sin­gurul care ţese la războiul din pensiune. A fost un timp când de covoare deja eram sătul, dar oricum era interesant. Iarna se ţesea şi, în primăvară, când începea se­mănatul, covoarele trebuiau să fie scoase în vânzare la Bălţi”, mărturiseşte domnul Botnaru.

 

 

Şi acum casele familiei Botnaru de la Butuceni sunt îmbrăcate în covoare vechi moldoveneşti. Stăpânul povesteşte că i-a fost greu până le-a adunat. „Am fost prin multe sate, unde zestrea se păstrează în podurile caselor, demult uitată. Eu am reînviat-o. Am cumpărat dintr-un sat, din altul şi astfel am reuşit să aduc covoarele aici, în paradisul meu. Pe unele am dat chiar mai mulţi bani decât făceau, doar ca să mi le vândă”, se confesează bărbatul.

 

Locuri de muncă într-un colţ de rai

 

Puţini sunt în Moldova cei care mai păstrează intacte valorile şi tradiţiile stră­moşeşti. Astăzi chiar şi cei de la sat, îşi pun draperii italiene, porţi şi garduri greceşti sau mobilă „la comandă” din Franţa. Ana­tolie Botnaru a găsit, însă, adevăratul lux în lucrurile vechi. Ideea-i a prins contur atunci când un prieten din Moscova i-a spus că Moldova este o ţară cu potenţial. „Am aflat că Moldova este pe al treilea loc la capitolul bagaj folcloric, după Iran şi Turkmenistan. Eu nu ştiam asta, intu­iam, de asta şi m-am apucat să transform pasiunea în afacere”, povesteşte domnul Botnaru.

 

Din afacerea familiei Botnaru îşi câştigă pâinea mulţi săteni, angajaţi permanenţi la pensiune

 

Din afacerea familiei Botnaru îşi câşti­gă pâinea o mulţime de săteni. „Am vreo zece angajaţi permanenţi, aleşi, aşi putea spune, pe sprânceană, care fac faţă cerin­ţelor. Salariile sunt achitate la timp, iar oa­menii spun că sunt mulţumiţi de absolut toate, pentru că a munci într-un astfel de loc este ca şi cum te-ai umple de viaţă”, ne convinge stăpânul pensiunii. Am insistat să vedem. În bucătărie, femeile pregăteau de zor, urma să viziteze pensiunea o dele­gaţie importantă. Chiar şi aşa femeile ne-au povestit că sunt angajate cu contracte de muncă, aşa cum scrie cartea: „Ne pla­ce aici, e bine să ai stabilitate, noi facem totul cu dăruire”, spune o bucătăreasă în timp ce ungea plăcintele înainte de cuptor. Şi asta în ciuda faptului, că uneori sunt nevoiţi să muncească chiar câte 20 de ore pe zi. Tot din sat sunt şi restul angajaţilor. „O cerinţă obligatorie este ca oamenii să fie de la sat. Asta o cere specificul şi ei sunt cei care au în sânge obiceiurile rustice”, a menţionat Anatolie Botnaru.

 

Pasiunea sa şi nostalgia altora – secretul acestui business

 

Turiştilor le place Moldova noastră. Le place poporul nostru primitor. Vin cu dragoste şi la Butuceni. „Le place tot, mâncarea, vinul, chiar şi mirosul anima­lelor. Turiştii, dacă s-au pornit la ţară, ştiu numaidecât pentru ce au venit”, spune stă­pânul. Iubeşte absolut tot ce are legătură cu spaţiul rustic, chiar şi drumul fără as­falt, aşa cu glod toamnele, sau cu multă zăpadă iernile. Mai mult, această dragoste o insuflă tuturor celor care îi calcă pragul. „Sunt bolnav, bolnav de dragoste faţă de sat. Mulţi spun că pasiunea mea devine fanatism. Dacă fanatismul înseamnă să-ţi iubeşti strămoşii şi modul lor de viaţă, atunci sunt de acord. Mă declar bolnav fanatic”, se confesează domnul Botna­ru.

 

 

Pensiunile agroturistice se înmulţesc ca ciupercile după ploaie în Europa şi, spun experţii, acestea ar putea fi denumite în scurt timp afacerea viitorului. Potrivit Biroului Naţional de Statistică al Re­publicii Moldova, în perioada ianuarie-iulie a anului trecut struc­turile de cazare turistică colective au fost frecventate de 111,0 mii de turişti, din care 69,3 mii de turişti moldoveni (62,5% din total) şi 41,7 mii de turişti străini (37,5%). Mai mult de 15 procente din aceştia au ales ca punct de atracţie turistică pensiunile turistice şi agroturistice.

 

Credinţa în Dumnezeu este poate cel mai important lucru în familia Botnaru. „Dumnezeu m-a susţinut în viaţă. Chiar şi la Butuceni am ajuns într-un mod mira­culos. Vroiam să construiesc o casă lângă Stăuceni şi, când am început construcţii­le, în căutarea unor pietre, am venit la un bărbat din Butuceni, care m-a întrebat din întâmplare: „Da nu vrei să cumperi o casă aici?”. Am zis că nu, după am zis că da şi în acel an, 2004, am cumpărat prima casă la Butuceni cu 1500 de euro. Apoi m-am îndrăgostit de acest loc şi am mai procu­rat câteva case. „Sunt un venetic aici, dar sătenii m-au primit foarte bine. Oamenii au reacţionat mult mai pozitiv, mai fru­mos şi mai cu bucurie decât noi credeam. Nu mi-am imaginat că un om poate avea o asemenea bucurie de la o cloşcă, de la un pui, de la o găluşcă. Fiecare moldovean are în suflet această dragoste, dar puţini o pot exterioriza”.

 

„Patul cu foc” şi Pumba (sau Timon) la proţap – atracţii rustice de nota 10

 

Lejanca este un alt element forte în fa­milia Botnaru. „Fără lejancă nu mai pot trăi. În toate camerele avem lejănci. Ţi s-ar părea că poţi să pui nişte saltele moi cu puf de lebădă, dar lejăncile sunt calea cea dreaptă, pentru că vrem să lucrăm iarna şi, în afară de asta, lejanca este un element tradiţional, specific nouă, care nu poate fi întâlnit la niciun alt popor. Bunicii noştri erau inventivi nevoie mare. Cum le-o fi dat în cap să construiască lejănci? Vine lu­mea şi rămâne şocată de cum se face focul în pat. Soţia Galina e stăpâna bucătăriei, pesemne că boala domnului Botnaru e molipsitoare, şi-a contagiat toată familia. Chiar şi cea mică declară sus şi tare că nu schimbă în ruptul capului satul pe oraş.

 

 

Casă de la ţară, ştim noi bine, implică însă şi nişte incomodităţi, or, străinii nu prea înţeleg cum avem noi aşa case mari, dar fără baie sau cu veceu în fundul grădi­nii. Această incomoditate e rezolvată „eu­ropean” în pensiunea respectivă . Ba mai mult, s-a gândit Anatolie Botnaru să facă şi o piscină în curtea uneia dintre case. Arată bine, e şi frumos.

Referitor la bucate, Anatolie Botnaru se declară duşmanul numărul 1 al pro­duselor cumpărate. Din acest motiv şi-a deschis şi o fermă, unde sunt animale de tot soiul mai mici şi mai mari. De la cai, capre, ponei, boi – până la tot felul de pă­sări. Le-a dat şi nume practic tuturor vi­etăţilor. Pumba şi Timon, sunt numele a doi porci care se vor bronza în curând la proţap, specialitate care, apropo, caracte­rizează întocmai disponibilitatea de a face faţă pretenţiilor culinare ale locaţiei.