Odraslele multor părinți cresc la bunici până azi

Foto: Nicu Bînzari

Majoritatea bunicilor de astăzi au crescut la țară, având o copilărie cu multe lipsuri (perioada dintre sau după războaie). Mulți copii se năşteau, puțini însă supraviețuiau. Oamenii visau (ca ei și copiii lor) să aibă o bucată de pâine în plus sau un ar de pământ mai mult. Nu stăteau de asupra copilului ca nu cumva să se murdărească sau să cadă pe jos.

Dar lumea în care au crescut bunicii noștri a dispărut. A ve­nit comunismul, în care unifor­ma socială era normă. Se vedea în hainele pe care le purtau toți (obținute mai mult sau mai puțin pe sub mână), în cărțile pe care le citeau toți (mai mult sau mai puțin la vedere), în distracțiile care erau cam aceleași pentru toți. Dacă erai deștept și munceai, era bine. Dacă erai deștept și nu munceai, tot era bine. Era bine și dacă erai prost și nu munceai, câtă vreme mergeai la muncă și nu făceai gălăgie. Magazinele aveau aceeași marfă pentru toată lumea, ce avea vecinul ajungeai să ai și tu (după ce așteptai să te ajungă rândul din lista întocmită minuțios cu ani înainte). Puține lucruri erau inedite, dar pe ace­lea le aveau, de obicei, membrii de partid.

Părinții noștri au crescut oda­tă cu începuturile comunismului. Deja prioritățile erau un pic altfel puse. Visul părinților lor pentru ei era să ajungă la o școală, să ajungă la oraș, să aibă și ei un apartament, o mașină, să scape de „munca de jos” (cum ar fi sapa și lopata). De asemenea, părinții noștri au fost primii crescuți cu ideea că statul are grijă de tine – iți dă serviciu, casă – dacă-ți vezi de treabă (iți ții gura, te confor­mezi rigorilor regimului). Și ei au crescut mai mult la țară cu bunici preocupați de mâncarea de mâi­ne, care nu dădeau importanță faptului că odrasla sărea prin bălți, câtă vreme nu răcea. Erau altoiți copiii pe vremea ceea, fără să moară cineva din asta, și fără ca ei să fie marcați foarte tare (cel puțin aparent).

Lumea în care am crescut noi e diferită de lumea în care au crescut părinții și bunicii noștri

Noi am fost crescuți pre­ponderent la oraș. Și parțial instituționalizați – creșă, grădi-niță, cămin. Mamele noastre se întorceau repede la muncă după naștere. Și noi am crescut în co­munism și am fost educați să ne conformăm – să ascultăm, să ne supunem regulilor și vom fi răsplătiți. Multe reguli de bun simț, dar copiii nu prea știu ce înseamnă bun simț – o regulă de bun simț ar fi să nu ne murdă­rim (prea des) pe haine. După o vârstă, mulți dintre noi au cres­cut cu cheia de gât și fără nici un adult care să spună „nu te sui în copaci! nu sări gardul!”. Am avut libertate.

Libertate să ne facem proprii­le jocuri folosindu-ne imaginația, libertate să ne jucăm cu copii din orice clasă socială, libertate de a ieși pe afară la joc (meditațiile au început mai încolo). Părinții noștri voiau să învățăm bine și să ne ducem la facultăți bune, ca să câștigăm bani. Sau să avem un loc de muncă sigur (la stat). Orice, numai să lucrăm, să avem asigurată ziua de mâine. Și să ne putem întemeia o familie.

Dar lumea în care am crescut noi a dispărut. A venit capitalis­mul (sau ce-o fi el, nu știu).

Capitalismul apreciază oame­nii îndrăzneți, oamenii cu idei, care riscă. Ai o idee genială, o pui în aplicare și baț – devii faimos și bogat. Sau măcar foarte cu­noscut pe felia ta. Ești mai mult pe cont propriu. Ai mai multe posibilități – poți termina o fa­cultate și poți lucra în ceva foarte diferit de ce ai învățat. Sau poți să-ți schimbi cariera după 10-20 de ani de muncă. Sau poți să lu­crezi în același domeniu, dar în altă țară. Și atunci de ce să faci rate pe 30 de ani la o bancă, dacă nu știi în ce oraș/țară/continent vei fi peste cinci ani?

Magazine sunt peste tot, cu fel de fel de chestii pe care ți le dorești. Distracția e mult mai di­versă – câte posturi de radio și TV sunt, nici n-am visat cândva. Plus posibilitățile nelimitate ale Internetului (de distracție, de studiere etc.)

Noi ne creștem copiii un pic altfel… cu grădinițe particula­re sau de stat, cu extraopțiuni, cu alte posibilități. Cu mult mai puțină libertate – stat afară în aer liber, fără supravegherea di­rectă a unui adult. Cu alt control la nivelul școlii, cu un control di­ferit (telefon, net…).

Copiii de azi trebuie pregătiți pentru lumea de mâine, care le cere să fie creativi, inovatori, să fie altfel (și când toți sunt altfel, ajung toți la fel). Avem acces la multă informație și ne dorim mai mult de la copiii noștri decât să ajungă să aibă casă, mașină, fa­milie.

Eu îmi doresc ca ei să fie fericiți. E un lux pe care nu și l-au permis generațiile anterioare. Nu-mi doresc să ajungă la 50 de ani, cu o familie și o viață aparent stabilă și să nu se recunoască în oglindă. Să se întrebe nefericiți „cine sunt?”. Ar fi ok dacă s-ar întreba toată viața „cine sunt?” câtă vreme sunt (cât de cât) mulțumiți de ceea ce au făcut în viața lor. Asta îmi doresc.

Și pentru asta e nevoie de o altfel de educație.