Nu mai este loc pentru creştere economică?

Creşterea continuă este visul econo­miştilor, al oamenilor de afaceri, al poli­ticienilor. Avansul economic este măsura cu care se calculează progresul. De-a lun­gul ultimelor decenii, creşterea economi­că a fost o normă pentru ţările dezvoltate. Muncitorii de calificare înaltă, creşterea simţitoare a populaţiei, progresul tehno­logic evident, precum şi abundenţa zăcă­mintelor de minerale au devenit princi­palele premise ale creşterii însemnate şi masive a nivelului de trai în multe ţări, scrie revista americană „The Week”. Lu­mea s-a deprins să vadă creşterea econo­mică drept cel mai bun leac contra tuturor maladiilor care afectează economia: rece­siune, inegalităţile de averi.

 

 

Însă, acum a devenit clar că un astfel de model de creştere, aplicat pe larg după cel de-al Doilea Război Mondial, nu mai este unul productiv, rezonabil. În primul rând, pentru că acesta dăunează mediului înconjurător. Cele câteva decenii de creş­tere a nivelului de trai în ţările dezvoltate ne-a costat scump din perspectiva im­pactului asupra mediului ambiant, viito­rului copiilor noştri. Resursele biologice pe planeta noastră sunt prea limitate ca să putem conta în continuare pe creştere economică.

De asemenea, este clar că procesul de prosperare, generat de modelul respectiv, degradează. Produsul Intern Brut (PIB), care reflectă nivelul bunăstării unei naţi­uni, a devenit o noţiune dominantă, o ci­fră copleşitoare în zilele noastre. Aceasta în timp ce creşterea economică muşama­lizează sărăcia, care survine ca urmare a distrugerii mediului ambiant, condam­nând popoare întregi la suferinţă, la pieire lentă.

 

Repartiţia bogăţiilor ne va scăpa de sărăcie

 

De fapt, concepţia de PIB este una falsă, artificială, potrivit căreia dacă consumăm cât producem, atunci noi nu producem ni­mic. Astfel încât PIB-ul a ajuns să reflecte ritmul de transformare a naturii în bani şi a pământului, ca avuţie generală, în mate­rie primă. Drept urmare, ciclurile naturale uimitoare de regenerare a apei şi a sub­stanţelor nutritive au ajuns să fie catalo­gate drept nişte procese neproductive.

 

Problema care se pune este dacă liderii politici vor susţine sau nu bogaţii lumii

 

De unde reiese că ţăranii din întrea­ga lume, care, deşi produc 72 la sută din hrana planetei, în realitate, nu produc nimic. Femeile care muncesc la ferme, la fel, conform acestei concepţii, nu contri­buie la creşterea economică. Nici pădurile nu contribuie la creşterea economică, însă dacă acestea sunt tăiate, vândute, atunci, desigur, aduc creştere economică. Apa, care este o bogăţie a tuturor oamenilor de pe planetă, nu creează premise pentru creştere economică. Însă este de ajuns ca firma Coca-Cola să construiască o între­prindere de pompare a apei şi de îmbute­liere a acesteia că economia creşte.

Actualul model de creştere economică naşte sărăcie şi atunci când bunurile de stat sunt privatizate. Or, privatizarea apei, a electricităţii, sănătăţii educaţiei contri­buie la dezvoltarea economică, pentru că cresc veniturile afaceriştilor. Dar, în ace­laşi timp, conduce la sărăcirea oamenilor, silindu-i să cheltuiască sume mari de bani pentru lucruri care trebuie să fie accesibi­le pentru toţi. Atunci când componentele vieţii noastre se transformă în profit co­mercial şi în marfă, negreşit, viaţa devine mai scumpă, iar oamenii mai săraci.

 

Un model contrar sensului vieţii

 

Modelul existent de dezvoltare econo­mică a devenit practic un fenomen care contravine sensului vieţii. Or, de vreme ce nivelul de dezvoltare economică se mă­soară doar cu grămezile de bani, bogaţii devin mai bogaţi, iar cei săraci, mai săraci. Mai grav, bogaţii devin mai bogaţi doar din perspectiva banilor, dar din punct de vedere al condiţiei de om, aceştia degra­dează, se transformă în monştri.

Unde mai pui că premisele actualu­lui model economic conduc la izbucnirea războaielor pentru acapararea unor noi resurse naturale, zăcăminte de petrol, rezerve de hrană. În condiţiile actuale de dezvoltare economică, se atestă trei fac­tori de violenţă. Primul vizează violenţa împotriva naturii, care se manifestă prin crize ecologice. Al doilea ţinteşte violenţa împotriva oamenilor care o duc în sărăcie şi, în sfârşit, cel de-al treilea se concreti­zează prin războaie, conflicte internaţio­nale, în cazul cărora diferiţi indivizi cu in­fluenţă caută să acapareze resursele altor state, pentru a-şi vedea împlinite propriile pofte.

Creşterea fluxurilor de bani astăzi a în­cetat să mai semnifice o adevărată valoa­re. Din păcate, cei care acumulează sume enorme de bani îşi însuşesc drepturile altora asupra unor resurse date de natu­ră, precum solul, apa, pădurile. Lăcomia nepotolită a acestora îi lipsesc pe mulţi de ultima picătură de apă, de ultima bucată de pământ. În aceste condiţii, nu se poate vorbi de eliminarea sărăciei. Acesta este sfârşitul drepturilor omului şi al dreptăţii.

Din aceste perspective, sugerează „The Week”, planeta va fi nevoită să procede­ze la anumite sacrificii pentru a menţine nivelul actual de dezvoltare. Una din po­sibilele soluţii ar fi, în opinia publicaţiei americane, ca posibilităţile limitate de dezvoltare să-i pună pe liderii politici de acord în ceea ce priveşte folosirea fenome­nului repartiţiei bogăţiilor drept instru­ment politic. Or, de vreme ce creşterea economică nu poate asigura prosperarea tuturora, înseamnă că repartiţia avuţiilor materiale rămâne singura modalitate de salvare a clasei mijlocii.

 

Venituri tot mai mici de la folosirea tehnologiilor

 

De mai mult timp, unii economişti de vază avertizează că modelul vechi al creş­terii economice este pe cale de dispariție. Astfel, Robert Gordon susţine că ritmul înalt de creştere economică, ce era privit ca ceva firesc, nu este doar un fenomen anormal în plan istoric, ci este posibil să încetinească în secolul XXI, obstacolul principal fiind veniturile tot mai mici re­zultate din folosirea tehnologiilor. Ţări­le dezvoltate deja au cules fructele de pe „poalele” progresului tehnologic, crede Tyler Cowen, astfel încât inovaţiile ulteri­oare ar putea asigura doar un ritm lent de creştere.

 

 

Stephen King, economist–şef al grupu­lui financiar HSBC, a remarcat că pricina de bază a stagnării economice este faptul că genialele descoperiri, inovaţii din ulti­mii 50 de ani nu se vor mai repeta nici­odată.

Iar Robert Gordon arată că inegalităţile crescânde din lume au condus la stăvilirea creşterii veniturilor clasei mijlocii şi vor constitui un obstacol în calea creşterii eco­nomice ulterioare. Conform previziunilor acestuia, creşterea economică în acest se­col va fi mai mică de un procent.

În afară de aceasta, creşterea economi­că va fi limitată şi de acţiunile întreprinse pentru stoparea încălzirii planetei noastre. Unii economişti din lume, precum Hum­berto Llavador, John Roemer şi Joaquim Silvestre, presupun că, pentru a încetini încălzirea globală, va fi necesar ca, în pri­mul rând, SUA şi China să păstreze ritmul de creştere economică la nivelul de 1 şi, re­spectiv, 2,8 procente. Astfel, Roemer con­sideră că astfel de perspective sunt reale şi că s-ar putea să nu aibă loc nici un fel de creştere economică.

Alţi economişti evidenţiază că nu poa­te să existe nici o soluţie politică reală privind problema mediului ambiant câtă vreme SUA şi China nu vor recunoaşte în mod cinstit legătura dintre poluarea atmo­sferei şi încetinirea creşterii economice. Şi alţi colegi de-ai lor consideră că activitatea şi creşterea economică sunt principalele provocări în domeniul ecologiei.

Aşadar, drept urmare a încetinirii creş­terii economice, chestiunea repartiţiei avuţiilor din lume va deveni cap de listă în cadrul discuţiilor politice. Aceasta, pen­tru că modelul vechi se baza în fond pe un ritm accidental de creştere care trebuie înlocuit. Nimeni nu mai pune la îndoială faptul că inegalitatea de bogăţii reprezin­tă un element vizibil al ineficienţei, care urmează să fie modificat cu ajutorul teh­nologiilor şi creşterii constante. Problema care se pune este dacă liderii politici vor fi de acord să remedieze situaţia în ceea ce priveşte repartiţia avuţiilor sau vor susţi­ne bogaţii lumii.