Nu știu altora ce le-a rămas în memorie din copilărie, însă pentru mine Lectura de marți a fost cea mai plăcută și instructivă experiență. Imaginați-vă: un „conclav” de înțelepți discută, dezghioacă probleme de care simplii muritori de rând habar nu au!
Ei bine, ziua de marți era rezervată discutării pe marginea Bibliei, și se numea Capitolul! Adică, să fiu mai explicit: în seara zilei de marți a fiecărei săptămâni se discuta un capitol din Biblie. Era un grup de credincioși adventiști care se adunau în fiecare marți și discutau, analizau câte un capitol din Biblie. Grupul din care făceau parte părinții mei era alcătuit din măhăleni, oameni în etate, și nouă ne venea rândul să găzduim adunarea cam o dată pe lună. Țin minte, erau moș Ștefan Motan (Florea), moș Costi Sârghi (Lupan), moș Toader Comanici – înțelepți, unul și unul… Bineînțeles, fiecare venea la Capitol cu consoarta. Dacă aveau ceva de spus, spuneau și ele, dar comentariile le făceau, de obicei, bătrânii înțelepți, dacă sintagma nu o fi cumva o tautologie… De fapt, mie îmi păreau bătrâni, deși erau bărbați între două vârste. Tata, cel mai tânăr dintre ei, abia trecuse de 40 de ani pe când eu eram copil preșcolar.
În marțea când era Capitolul la noi, frații și surorile mai mari nu aveau voie să umble de colo-colo, doar eu eram cel avantajat: eram participant! Chiar nu țin minte exact când am învățat să citesc, dar sigur la cinci ani citeam în Biblie la așa-zisul Capitol. Părinții mei erau foarte mândri, chiar dacă nu arătau pe față, în schimb mă lăudau toți oaspeții. Eu citeam un verset și frații întru credință discutau, comentau esența. Și tot așa… Când l-am întrebat, mai târziu, pe tata: și ce faceți când terminați de „dezghiocat” Biblia? „O luăm de la început”, mi-a răspuns tata.
Până am terminat clasa a opta, citisem toată Biblia. A doua oară am citit-o după facultate, când lucram ca educator la un cămin muncitoresc și aveam timp berechet.
Interesant e că tata nu numai că citea în fiecare zi Biblia și analiza… Cunoștea literatura română, știa pe de rost „El-Zorab”, „Ștefan Vodă și codrul”, precum și un poem lung, al cărui autor nu l-am putut identifica, poem care începe așa: „Un țăran cam strâmtorat/ într-o vară a plecat/ la oraș cu doi plăvani/ ca să ia pe dânșii bani…”. Am pus și un premiu celor care vor găsi sursa, autorul, fiindcă eu, distrat și dezordonat, nu l-am înregistrat pe tata declamând acest poem extraordinar, de atâtea ori, din care am memorizat doar niște crâmpeie…
M-am convins de mai multe ori că tata avea o memorie fenomenală, ieșită din comun. Pe când lucram la editură, prin anii 1980, mi-a propus cineva să traduc o lucrare de Ellen White (o cunoscută autoare americană, vizionară), de vreo sută de pagini. Este adevărat, din rusă, nu din engleză. Și, întrucât erau multe citate din Biblie, dar nu erau făcute trimiteri la sursă, eu am tradus, cu acribie, dar și cu teamă (glumă e, să traduci secvențe din Biblia deja tradusă de somități precum Gala Galaction sau Dumitru Cornilescu!). Și, după ce am terminat traducerea, am stat trei zile la Colibași și am confruntat cu tata textul, o sută de pagini… La fiecare citat, tata îmi spunea sursa: capitolul, versetul… Și nu a greșit niciodată!
Acum, pot să plâng, pot să mă bucur, pot să râd când îmi aduc aminte de tata… Dar ceea ce mă doare cel mai mult e că atunci când l-am avut alături nu mi-am imaginat cât de mult a însemnat pentru noi toți: pentru copiii săi, pentru fratele și surorile sale și pentru nepoți…
