Emblematicul poet Adrian Păunescu și acum, după dispariția sa materială, de câțiva ani, ne lasă adesea cu lacrimi în ochii când ascultăm cântecul răvășitor pe versurile sale despre părinți, în interpretarea lui Ștefan Hrușcă…
Un mare filosof spunea că „cine nu are bătrâni, să și-i cumpere”. Ei, în vremurile noastre pline de surprize, decăderi inconștiente și inexplicabile, cineva cu simțul umorului negru a afirmat, în glumă, că „cine îi are (pe bătrâni, adică), să-i vândă”. În fine, se pare că statul nostru, prin atitudinea sa față de bătrâni a acceptat starea de facto a situației anecdotice. Adică nu chiar i-a vândut, ci doar i-a lăsat așa, cam în voia sorții, să se descurce care și cum poate…
Deoarece pensa minimă de 2000 de lei nu acoperă nici pe departe nevoile stricte, stringente ale unui pensionar, care se confruntă, de fapt, cu mult mai multe necesități (în primul rând, medicale, fiindcă un bătrân nu mănâncă mai mult decât un om în putere). De cele mai multe ori, părinții nu s-ar descurca fără ajutorul copiilor, ori ar îndura foame, ori s-ar duce în pământ, „plini de boli și suferinți”…
Când eram elev, tata ne povestea despre un confrate de-al său (nu mai țin minte exact, de la Colibași sau de la Vadul lui Isac), care, zicea, avea șase băieți pe care i-a ridicat și erau toți la casele lor, și fiecare s-a angajat să le dea părinților câte zece ruble în fiecare lună, așa, ca ajutor… Pe atunci, 60 de ruble era un salariu normal în colhoz, 60 de ruble valorau mai mult decât valorau 100 de dolari, atunci sau, cu atât mai mult, acum… Eu, cu mintea mea de copil, mă gândeam: și noi suntem șase copii, când o să fim mari, o să-i ajutăm pe părinți… Ei, la noi nu a mai ieșit ca la amicul tatei (fie că era diferența cam mare dintre frați și am ajuns adulți în perioade diferite, fie că treceam prin perioada tulbure a schimbărilor de la un regim la altul), dar știu că eu, unul, le-am rămas dator părinților. Precum a rămas dator, poate, mai fiecare dintre consângeni propriilor părinți…
Ei bine, acum altă făină se macină la moara statalității noastre. De bine, de rău, pensia vine la timp. Că acestea diferă, sunt cerul și pământul în grila „socială”, e un alt subiect (pensii speciale, pensii de judecători, procurori, foști militari, foști (?) KGB-iști…). Vorbim acum de cei mulți și obidiți.
În genere, sistemul de asigurări sociale diferă de la o țară la alta. Cele mai sustenabile sunt, de departe, sistemele de pensii din țările nordice, din Germania, Marea Britanie. Elveția ș. a., unde pensia este aproape ca un salariu, de câteva mii de euro. Iar pensionarii din acele țări nu au altă grijă decât să călătorească, să se bucure de viață, după câteva zeci de ani de muncă… Bineînțeles, noi nici nu putem visa la astfel de pensii, fiind una din cele mai sărace țări din Europa. Dar dacă la noi nu ar exista economia subterană, dacă lumea ar înțelege că acceptarea „salariului în plic”, evaziunea fiscală a patronilor sunt în detrimentul angajaților, poate că și la noi pensia minimă ar fi comparabilă cu cea din România (care e de vreo patru ori mai mare ca la noi), ca să dăm un exemplu mai la îndemână.
În China, de pildă, există în prezent trei tipuri de pensii (în temei, pentru angajații de la stat), dar până acum câteva zeci de ani se punea accentul pe faptul ca copiii să aibă grijă de părinți, așa cum arată preceptele lui Confucius.
Mă gândesc că dacă s-ar putea realiza o simbioză între sistemul de asigurări sociale european și experiența chineză în ceea ce privește grija de pensionari, am putea obține ceva palpabil pentru bătrânii noștri. Dvs. ce credeți?
