Chestia cu „întoarce și celălalt obraz” să fii plesnit, chiar dacă este scris în Biblie așa ceva, mi se pare vetustă și lipsită de sens în lumea noastră plină de tembelism și nerușinare când e vorba de relațiile dintre șef și subalterni…
În primul rând, oricât de umilă ar fi starea socială sau ierarhică a unui angajat, acesta ar trebui să aibă demnitate și să nu permită șefului să i se suie în cap sau să-l umilească… Fiindcă, dacă e să fim un pic mai serioși, de ce e membru al unui sindicat, care e menit să-l apere, nu e așa?
Este dovedit științific că angajații care au un șef bun, înțelegător, lucrează cu mai mult spor, productivitatea lor e cu mult mai mare decât cea a lucrătorilor care au un șef scorțos sau tiran, care își hărțuiește subordonații la locul de muncă. Iar împotriva acestui fenomen negativ luptă toate sindicatele din lume, organisme internaționale precum OIM, ITUC ș. a.
Japonezii (unii zic că sunt cam duși cu pluta în privința asta) au găsit și un remediu pentru ca angajații să-și elimine stresul: instalează într-o sală un sac de box cu imaginea șefului imprimată pe acesta și muncitorii care au o oarecare supărare pe șef vin aici și lovesc cu ardoare în mutra șefului. Ei, noi (majoritatea dintre noi), crescuți și educați într-o societate foarte asemănătoare celei descrise de Orwell în „1984”, încă nu am ajuns la performanțele înregistrate de japonezi inclusiv prin grija față de angajați.
Am avut la viața mea șefi de tot felul: și mai buni, și mai puțin buni, și oameni competenți, dar și mediocrități. Iar aceștia acționau în funcție de pregătirea profesională, de caracter, de bunătatea sau de răutatea care îi rodea. Țin minte, un amic (care avea în subordine vreo zece oameni) mi s-a plâns odată că șeful i-a sugerat să scape de o persoană pe care el nu o agrea, să-i găsească vreun clenci, să-i dea mustrare, să o determine să plece. Colegul meu, om de caracter, i-a răspuns șefului că nu el a angajat-o ca s-o dea afară, că persoana respectivă e bine pregătită și că, la urma urmei, el nu vrea să fie folosit, să-și caute pe altcineva pentru așa treabă… Apoi, mi s-a destăinuit amicul, șeful l-a persecutat ani de zile, lovindu-l unde e mai dureros: la bani, la prime… Până la urmă, amicul meu și-a găsit un alt loc de muncă, unde a avut noroc de un șef mai bun.
Este adevărat, există și reversul medaliei cu un șef bun și moale. Cunosc cazuri când subalterni și-au cerut scuze de la șef pentru tonul cu care au vorbit, deși acesta nu și-a arătat „mușchii de șef”. Șeful le-a răspuns că totul e ok, fiindcă formula „Dumnezeu să te ierte” îi părea o eschivare de la adevăratul mesaj de iertare…
După părerea mea, într-un colectiv (în care lucrează oameni de diferite caractere, temperamente, cu diferit nivel de cultură, de educație) ar trebui să domine dictatura. Dar nu cea clasică, de esență bolșevică, ci Dictatura bunului-simț… Un imbold interior din partea fiecăruia, și a șefului, și a angajaților. Și atunci am putea vorbi despre un anumit grad de fericire: când omul vine cu plăcere la serviciu și pleacă tot cu plăcere, cu bucurie acasă. Bineînțeles, serviciul presupune să faci ceea ce îți place și, desigur, să fii mulțumit și de salariu. Și încă ceva: oamenii cu simțul umorului au și bun-simț, dar și pot fi un bun liant pentru un colectiv de muncă. Așa că, glumiți, râdeți și la serviciu, fiindcă râsul prelungește viața…
