Se spune că orele lucrate peste program afectează productivitatea muncii. De ce atunci mulţi angajaţi preferă să se reţină la locurile lor de muncă? Cu toate că numărul orelor de muncă, în general, este un indiciu al randamentului unui salariat, timpul de lucru şi calitatea acestuia la o anumită etapă încep să dea un efect invers. Altfel spus, începem să înţelegem la un moment dat că, cu cât lucrăm mai mult, cu atât scade productivitatea muncii. De exemplu, extinderea perioadei zilei de muncă de multe ori conduce la slăbirea atenţiei, fapt ce are un impact negativ asupra randamentului unui lucrător. Drept exemplu, putem face referire la un dicton care mai este cunoscut drept legea lui Parkinson, potrivit căruia munca îşi ia tot timpul ce i se dă. Aşa că, lucraţi mai puţin şi, posibil, veţi munci mai bine!
Scurtează viaţa
De mai multă vreme s-a văzut că aflarea pe o perioadă îndelungată la locul de muncă provoacă stresul, care ne scurtează durata vieţii noastre. De asemenea, aceasta conduce la distragerea atenţiei în procesul de lucru, întrucât nu te poţi concentra pe o perioadă mai mare de 50 de ore pe săptămână. Acest adevăr a fost înțeles încă acum o sută de ani de renumitul Henry Ford, întemeietorul gigantului industrial american auto, care, conştientizând impactul dăunător al muncii peste program, a redus durata săptămânii de muncă de la 48 la 40 de ore.
Desigur, susţine Cody C. Delistraty în publicaţia americană „The Atlantic”, unii angajaţi prost remuneraţi sunt nevoiţi să lucreze peste program sau la mai multe locuri de muncă, pentru ca să aibă o sursă de existenţă. Însă, se întreabă acesta, de ce se reţin la locul de muncă salariaţii, unii cu lefuri mari, deşi nimeni nu le cere? De pildă, angajaţii unor instituţii financiare, mai ales dintre cele bancare, care beneficiază de un nivel înalt de retribuire a muncii, ajung să lucreze zilnic câte 17 ore.
Ne reţinem la servici pentru a arătă cât de importanţi suntem
Unii experţi susţin că mulţi dintre cei care lucrează peste program fac acest lucru nu de dragul unor premii sau de frica unor pedepse, ci pentru că nu concep o altă alternativă, chiar dacă ceea ce fac ei este lipsit de sens. Mai mult ca atât, se susţine că angajaţii care se reţin prea mult la locul de muncă arată cam caraghios. O explicaţie ar fi că în felul acesta ei vor să-i impresioneze pe cei din jurul lor. Bunăoară, antreprenoriatul presupune un regim intensiv de muncă, necesită un caracter pozitiv, studii fundamentale, precum şi o bunăstare financiară. De pildă, fraza de genul „eu nu pot, eu sunt ocupat” trimite un mesaj precum că persoana respectivă nu este doar un om simplu, ci una importantă. În afară de aceasta, în mai multe ţări, se crede că munca prin definiţie este un fenomen nobil. Bunăoară, mulţi dintre noi se pierd în monotonia cotidiană dacă nu simt impactul stimulator pe care-l comportă activitatea de muncă, chiar dacă o asemenea situaţie nu este proporţional avantajoasă şi nu poate fi privit drept una sănătoasă în sens fizic şi psihologic.
Mitul fericirii prin muncă
Probabil, fiecare dintre noi va fi de acord cu Aristotel, care a spus că noi lucrăm pentru a avea timp liber, de care depinde fericirea noastră. În acest sens, motivarea pentru un regim intensiv de lucru serveşte drept o momeala pentru un trai asigurat după ieşirea la pensie. Însă, o atare corelare cauză–efect de multe ori este într-atât de denaturată, încât ajungem să ne subordonăm viaţa noastră programului de lucru, în loc să fie invers. Percepţia larg răspândită precum că fericirea şi satisfacţia de viaţă pot fi trăite doar graţie unui regim intens de muncă reprezintă mai degrabă o sursă a mitului managerial, îndreptat spre motivarea salariaţilor, decât un adevăr filozofic. Este adevărat că un mare filozof britanic, Bertrand Russel, încă la începutul secolului trecut, a corectat această idee, subliniind că sentimentul precum că munca reprezintă o virtute a adus mari prejudicii. În opinia lui, calea spre fericire şi prosperare presupune un proces organizat de reducere a volumului de muncă. Adică fericirea, în ultimă instanţă, poate fi trăită nu atunci când omul se reţine la locul de muncă, ci în momentul în care identifică o soluţie de reducere a timpului de muncă, chiar dacă aceasta înseamnă limitarea posibilităţilor de procurare a unor bunuri sau de modificare a unor valori, inclusiv renunţarea la gândul precum că timpul liber vorbeşte despre anumite cusururi morale.
Deloc întâmplător, economiştii din întreaga lume de mai multă vreme insistă ca numărul zilelor lucrătoare să fie micşorat pe măsură ce tehnologiile devin tot mai eficace. Or, încă Adam Smit spunea că dacă un lucrător, în mod obişnuit, are nevoie de opt ore pentru confecţionarea unui anumit număr de ace, atunci inventarea unei tehnologii avansate, care dublează sau triplează viteza de confecţionare a acestora, trebuie să conducă la micşorarea programului de muncă în mod proporţional. Potrivit acestei teorii, noi trebuie să lucrăm mai puţin, după cum susţinea şi marele economist britanic John Maynard Keynes, care spera că se va ajunge cândva ca săptămâna de muncă să nu depăşească 15 ore.
Durata timpului de muncă trebuie să scadă pe măsura avansării tehnologiilor |
Desigur, exercitând anumite profesii, este nevoie de a lucra mai mult decât se cere, deoarece remunerarea muncii se face cu ora şi salariul nu este convenit din timp la nivelul unei sume de bani. În atare situaţii, are de suferit clientul, care, de fapt, plăteşte muncă ineficientă, neproductivă din buzunarul lui. În afară de aceasta, deşi activitatea de procesare conduce la reducerea substanţială a productivităţii muncii, la care se mai adaugă stresul înalt şi maladiile, totuşi este mai convenabil să angajezi un lucrător pentru 80 de ore pe săptămână, decât două persoane pentru 40 de ore săptămânal fiecare.
Mai puţin, dar mai bine
Totuşi, în ultima vreme, multe companii din lume caută să renunţe la asemenea perspective şi cad de acord că este mai bine să se lucreze mai puţin, dar mai bine. Se ajunge până acolo încât unele firme tratează cu rezervă angajaţii care lucrează mai bine de 40 de ore săptămânal. Mai mult ca atât, unii manageri, patroni de firme interpretează munca peste program nu ca pe o manifestare a devotamentului, hărniciei, ci ca pe un indiciu al ineficienţei, lipsei de profesionalism a respectivului salariat. De fapt, cândva, fostul preşedinte SUA, Ronald Reagan, a dat un verdict categoric pentru salariaţii care se reţin la locurile de muncă: este rău lucrătorul care munceşte peste program.
Elena Carchilan, şef adjunct al Inspectoratului Muncii al Sindicatelor, admite că, în anumite zile, mai ales la sfârşitul lunii, unii angajaţi sunt nevoiţi să lucreze peste program, pentru că există un volum mare de lucru şi este ceva normal. Altceva este atunci când un salariat se reţine la locul de muncă zi de zi, atenţionează dumneaei. Muncă peste program al respectivului angajat denotă faptul că acesta nu face faţă cerinţelor aferente locului dat de muncă, lucrătorul în cauză nu este eficient, nu reuşeşte să îndeplinească volumul de lucru stabilit. Oricum, Elena Carchilan consideră că salariatul trebuie să înţeleagă că intervin situaţii când este necesar să lucreze ore suplimentare, mai cu seamă din considerente de producţie. Însă, dacă se munceşte peste program, atunci, precizează dumneaei, angajatul trebuie să fie remunerat în mod adecvat, după prevederile legislaţiei muncii. Bunăoară, dacă se lucrează suplimentar până la două ore, atunci se plăteşte 1,5 salariu, la peste două ore adăugătoare, remunerarea se dublează.