Rog să ne explicați ce înseamnă răspundere materială în domeniul raporturilor de muncă? În ce măsură sau în ce condiții contractul colectiv de muncă poate specifica răspunderea materială a părților? Care sunt cazurile în care salariatul este scutit de răspunderea materială și, ce presupune răspunderea materială în cazul încetării raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material?
Veniamin Răileanu, Chișinău
Rubrica „Cetăţeanul şi legea” vine în ajutorul cititorului nostru care caută răspunsuri la întrebări de ordin juridic. Continuăm această tradiţie, pentru ca cititorii, care sunt şi salariaţi la diverse întreprinderi, să nu se simtă vulnerabili juridic în faţa celor care încearcă să-i manipuleze. Linia fierbinte la tel.: 0 800 800 20 (luni şi joi de la 14.00-16.00).
Ion PREGUZA
expert
în Departamentul juridic al CNSM
Răspunderea materială este obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți.
În conformitate cu prevederile art. 327 alin. (1) din Codul muncii, partea contractului individual de muncă (angajatorul sau salariatul) care a cauzat, în legătură cu exercitarea obligațiilor sale de muncă, un prejudiciu material și/sau moral celeilalte părți repară acest prejudiciu conform prevederilor Codului muncii și altor acte normative.
Cu alte cuvinte, răspunderea materială a părților contractului individual de muncă (conform prevederilor art. 327-347 din Codului muncii) reprezintă o formă a răspunderii juridice, care conține anumite particularități specifice în vederea reparării prejudiciului material de către angajator, răspunderea materială a salariatului pentru prejudiciul cauzat angajatorului etc.
Salariatul este absolvit de răspundere dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră
Contractul individual și/sau cel colectiv de muncă, potrivit art. 327 alin. (2) din Codul muncii, pot specifica răspunderea materială a părților. În acest caz, răspunderea materială a angajatorului față de salariat nu poate fi mai mică, iar a salariatului față de angajator – nu mai mare decât cea prevăzută de Codul muncii și de alte acte normative. Astfel, contractul individual și/sau cel colectiv de muncă nu pot include prevederi care ar diminua răspunderea materială a angajatorului fată de salariat sau care ar majora răspunderea salariatului fată de angajator.
Răspunderea materială în dreptul muncii este condiționată inclusiv prin existența raporturilor de muncă. Cu toate acestea, încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material și sau a celui moral nu presupune eliberarea părții contractului individual de muncă de repararea prejudiciului, prevăzută de Codul muncii și de alte acte normative. De exemplu, concedierea salariatului pentru absență nemotivată (art. 86 alin. (1) lit. h) din Codul muncii) nu-l scutește de repararea de mai departe a prejudiciului material cauzat anterior angajatorului.
Cât privește scutirea salariatului de răspunderea materială, art. 334 din Codul muncii dispune că salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost cauzat în cazuri de forță majoră, confirmate în modul stabilit, de extremă necesitate, de legitimă apărare, de executare a unei obligații legale sau contractuale, precum și în limitele riscului normal de producție.
În scopul aplicării corecte a legislației în acest sens, pct. 15 din Hotărârea CSJ nr. 11/2005 explică suplimentar că salariatul este absolvit de răspundere materială dacă prejudiciul a fost pricinuit de:
- forță majoră, care reprezintă o împrejurare de intervenție a anumitor cauze neprevăzute, imposibil de înlăturat (cutremur, inundații, ploi torențiale, grindină, alunecări de teren etc.);
- extremă necesitate, adică atunci când fapta a fost săvârșită pentru a salva de la un pericol iminent care nu putea fi înlăturat altfel (pericol care amenința viața, sănătatea, un bun al salariatului sau al altei persoane, ori un interes public);
- legitimă apărare, în cazul în care nu au fost depășite limitele ei (în acest caz, paguba se repară de către atacator potrivit normelor de drept civil).
Salariații nu răspund pentru pierderile inerente procesului de producție, care se încadrează în limitele prevăzute de normele tehnologice sau de legislația în vigoare, pentru prejudiciile materiale provocate în circumstanțe neprevăzute care nu puteau fi înlăturate, precum și în alte cazuri similare.
