Cât de mult contează poliţia pentru siguranţa vieţii mele?

Am urmărit la televiziune secvenţele video umilitoare din seara zilei de 20 ianuarie cu­rent, în care apăreau poliţiştii care ieşeau din clădirea Parlamentului, lăsând una dintre cele mai importante instituţii ale statului nostru în stăpânirea unor indivizi violenţi. Mă sufocam sub presiunea sentimentului de decepţie, revoltă. Mă întrebam, în acelaşi timp, dacă e posibil să vezi asemenea imagini în ţara cu cea  mai înaltă democraţie din lume, SUA, ca sediul Capitoliului sau al Casei Albe să fie atacat de mulţimea agitată, oricare ar fi motivele protestelor, iar poliţia americană să cedeze? Sau în Germania, ca Bundesta­gul să fie devastat de mulţimea înfuriată, iar poliţia să dea bir cu fugiţii? Este de  neînchi­puit. Pe când la noi se poate. Unii încearcă să justifice acţiunile timide ale poliției.

Singur în faţa fărădelegii

De fapt, sentimentul acesta de decepţie şi revoltă, practic, este alimentat zilnic de comportamen­tul reprezentanţilor poliţiei. De pildă, ajung în dreptul semaforu­lui, la culoarea verde, pornesc să traversez strada, însă un bezmetic, la volanul unui autoturism, îmi taie calea, mergând pe roşu, cât pe ce să treacă peste mine. Alături, s-a nimerit un poliţist, însă acesta nici măcar nu a încercat un efort pentru a opri, sancţiona conducă­torul auto criminal. Îl îndemn să întreprindă ceva pentru a mă apă­ra, pentru a curma fărădelegea, însă el se preface că nu s-a întâm­plat nimic. Sau, tot în această or­dine de idei, deşi aflarea automo­bilelor pe trotuar este interzisă de regulile de circulaţie rutieră, după cum mi-au explicat chiar oficialii din poliţie, totuşi, oamenii aces­tei structuri nu întreprind nimic pentru a evacua automobilele şi a pedepsi conducătorii auto care în­calcă regulile.

Un caz strigător la cer, care semnalează nepăsarea, inacţiunea poliţiei este şi drama recentă din raionul Străşeni. O mamă tânără, care creştea şi îngrijea cinci copii, era bătută zilnic cu bestialitate de către soţul ei, un individ mai rău ca o fiară. Ea a cerut apărare de la poliţistul de sector, însă fără rezultat. Bătăile crunte nu au în­cetat. Aşa că, într-un moment de disperare, ea a apucat un cuţit ca se apere şi… s-a produs nenoroci­rea. Bestia de soţ a fost omorâtă. A fost condamnată doar femeia, pentru că a vrut să se apere. Dar de ce nu a fost pedepsit şi poliţis­tul de sector, care a încălcat arti­colul 26 din Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poli­ţistului, ce obligă poliţistul să aibă o atitudine fermă faţă de cei care încalcă legile. De altminteri, am întâlnit locuitori ai multor locali­tăţi din ţară care se plâng că sunt furaţi, agresaţi, însă inspectorii de sector nu întreprind nimic pentru a-i apăra de răufăcători.

Poliţistul – obosit, părăsit

De unde această nepăsare, lipsa de dorinţă a multor reprezentanţi ai organelor de poliţie de a-şi face datoria în ce priveşte apărarea drepturilor şi a libertăţilor fun­damentale ale 

persoanei, după cum cere articolul 2 din Legea cu privire la activitatea Poliţiei şi sta­tutul poliţistului? Mihail Laşcu, preşedintele sindicatului „Dem­nitate”, îmi mărturisea nu demult că poliţiștii sunt obosiţi. Aceştia au salarii derizorii, au fost lipsiţi de toate înlesnirile care le-au avut până în anul 2009, mulți locuiesc în chirie cu familiile lor.

Dumnealui m-a informat că sindicatul „Demnitate” a cerut majorarea salariului de funcţie al poliţiştilor cu 30 la sută, lărgirea pachetului social al acestora, in­clusiv prin  oferirea posibilităţii de a fortifica condiţia moral-psiholo­gică a acestora în instituţiile bal­neo-sanatoriale. Însă, din păcate, revendicările nu au fost îndeplini­te până la momentul de faţă.

În timp ce preşedintele sindica­tului „Demnitate” spune că poliţiş­tii sunt obosiţi, eu aş fi mai catego­ric: ei sunt părăsiţi de comandanţii lor, de şefii lor. Vorbind cu un po­liţist de sector, cu facultatea juri­dică făcută, acesta mi s-a destăi­nuit că el, cu colegii, este impus să lucreze multe ore peste program, pentru care fapt legea prevede o remunerare suplimentară, însă comandanţii lor refuză să-i remu­nereze în mod adecvat. Iar când ei încearcă să le amintească, primesc răspunsuri de felul: dacă nu vă place lucrul, duceţi-vă la Moscova şi faceţi bani!

De fapt, zilele acestea, un fost viceministru de interne a confir­mat, într-o intervenţie televizată, că poliţiştii, în ultimii ani, sunt comandaţi de persoane care nu au nici în clin nici în mânecă cu meseria de poliţist. Deoarece cam toţi şefii de la interne sunt numiţi pe criterii politice, pe care puţin îi preocupă soarta, condiţiile de muncă şi de viaţă ale poliţistului, nu întreprind nimic pentru sti­mularea şi determinarea acestuia pentru munca de menţinere a or­dinii publice, de apărare a dreptu­rilor şi libertăţilor persoanei.

Acum să ne mai mire faptul de ce poliţiştii nu au intervenit cu fermitate, cu riscul de a-şi vătă­ma propria sănătate, de a-şi pune în pericol propria viaţă, pentru a opri vandalii care au intrat în Par­lament şi au provocat stricăciuni, după unele date preliminare, de aproape un milion de lei? Dar aveţi în vedere că sediul legislativului încă nu a fost restaurat în defi­nitiv după violenţele din aprilie 2009. Deci, costurile lucrărilor de reparaţie vor creşte, suma adăugă­toare de bani va fi scoasă tot din banii noştri, ai contribuabililor. Or, credeţi că dacă veţi fi atacat în stradă de vreun drogat, beţiv sau un bandit, poliţistul care va trece pe alături va interveni pentru a vă apăra?!

Salariul – mic, ispita corupţiei – mare

Deloc întâmplător, sunt foarte frecvente cazurile de corupţie în structurile poliţiei. Practic, în fie­care zi, este anunţat că un poliţist sau altul a fost reţinut pentru luare de mită.  Nu trebuie să ne surprin­dă. Or, în condiţiile în care muncă lor plină de primejdii nu este plă­tită ca lumea, se găsesc unii, mai ales dintre acei care nu-şi fac pro­bleme de conştiinţă, care caută să obţină câştiguri ilicite din folosirea abuzivă a drepturilor exclusive pe care le oferă legea pentru profesia dată. Nu este mare secret că unii indivizi se înrolează în organele de poliţie tocmai pentru a obţine be­neficii materiale din exploatarea împuternicirilor excepţionale pe care le acordă legea poliţiştilor.

Acum un an, întâlnesc o ve­che cunoştinţă de la Procuratura Generală, un veteran şi, după ce îl întreb: ce mai face? cum  e at­mosfera la procuratură? – începe să-mi depene cât de „stricaţi” sunt procurorii tineri, se orientează doar la dosare care au perspecti­vă materială, financiară, în sen­sul că ar putea să le aducă o sumă frumuşică în buzunarul lor. Mai apoi, îi povestesc cazul unui tip de treabă din blocul meu, maior de poliţie, iar acesta nu se arată deloc surprins, declarându-mi fără sin­chiseală: „apoi să ştii că la noi, în poliţie, este exact la fel. Ăştia mai tineri se apucă doar de dosare care miroase a bani”.

Profesia de poliţist trebuie reabilitată

Părerea mea este că s-a făcut o mare greşeală acum câţiva ani, când poliţiştii au fost lipsiţi de o serie de înlesniri, inclusiv de avantajele la obţinerea unei lo­cuinţe.  Mulţi dintre demnitarii care au contribuit la adoptarea unei asemenea decizii au decla­rat că polițiştii nu au de ce să se bucure de mai multe drepturi din partea statului decât repre­zentanţii altor profesii publice, precum pedagogii, medicii şi alții. Este adevărat că respec­tivele profesii au nevoie de oa­meni cu o inteligenţă înaltă, de o probitate morală deosebită. Însă, spre deosebire de oamenii care îmbrăţişează aceste mese­rii, riscurile profesiei de poliţist sunt incomensurabil mai mari. De altfel, ca şi seducţia banului murdar.