Perspectivele şi efectele sociale ale creşterii economice

Foto: Nicu Bânzari

Mă întrebam, cu ceva timp în urmă, dacă mai este nevoie de dez­voltare economică, de creştere a produsului intern brut al ţării în condiţiile în care de roadele acestora se bucură doar un grup limitat de indivizi cinici, lacomi. În timp ce majoritatea populaţi­ei o duce din ce în ce mai rău. Mai mult ca atât, observ că experţii economici din întreaga lume nu contenesc să discute vizavi de efectele perspectivelor creşterii economice la nivel planetar.

Cele mai mari divergenţe apar în legă­tură cu ritmul dezvoltării economice. Bu­năoară, Robert Norton de la Universitatea Nord–Vest din SUA ne spune că ne vom putea bucura dacă cea mai mare econo­mie a lumii va creşte anual cu jumătate de procent pe cap de locuitor pe o durată me­die. Alţii, printre care şi Dennis Roderick, anticipează un scenariu pesimist pentru statele cu economiile în tranziţie, precum R. Moldova. Principalul argument al aces­tora este încetinirea progresului tehnic, care se va produce atât în statele în curs de dezvoltare, cât şi în ţările cu economiile în tranziţie.

Veniturile s-ar putea concentra în mâinile unui grup tot mai îngust de indivizi

Un alt aspect, care îi preocupă pe eco­nomişti, vizează distribuirea veniturilor. Or, după cum susţine economistul francez Thomas Piketty, dezvoltarea economiei contribuie la creşterea continuă a profitu­lui ca parte componentă a venitului global, în condiţiile în care norma beneficiului net obţinut din capital depăşeşte ritmul creş­terii economice. Cu atât mai mult cu cât mulţi economişti au remarcat că de vreme ce capitalul substituie în mod direct orice muncă, desigur, în afară de cea calificată, iar sistemul de educaţie necesită perioade îndelungate pentru pregătirea contingen­tului necesar de noi specialişti calificaţi, corelaţia privind retribuirea muncii înalt calificată şi a altor categorii de lucrători va conduce neapărat la adâncirea inegalităţii. De exemplu, în ţara cu cea mai mare eco­nomie din lume, se presupune că 5 la sută din populaţie, adică patronii băncilor, sa­lariaţii de calificare înaltă, antreprenorii de succes, vor deţine 50% din produsul in­tern brut. De altminteri, aceste tendinţe se conturează şi în alte multe ţări de pe glob.

În acelaşi timp, îi dau tonul „noi adepţi ai tehnologiei”, care sunt de părere că omenirea se află în pragul celei de a patra revoluţii industriale, care se caracterizea­ză prin folosirea unor „maşini intelectu­ale” reale, în măsură să execute chiar şi cele mai rudimentare, dificile operaţii teh­nologice. Aceşti roboţi, care vor putea fi ghidaţi prin internet sau vor funcţiona în baza unor programe speciale, vor asigura o creştere bruscă a productivităţii muncii în asemenea domenii, precum eficienţa energetică, transport, sănătate, sfera de producere în masă. Desigur, nu putem fi indiferenţi în ce priveşte impactul proce­sului de automatizare asupra situaţiei for­ţei de muncă. Or, după cum a demonstrat experienţa precedentelor revoluţii indus­triale, oameni scapă de munca obositoare, plictisitoare. Deci, este de presupus că vor dispărea un şir întreg de profesii, precum casieri, operatori de telefonie, taxatori în transportul public. Va fi nevoie de mai puţini contabili, manageri financiari şi de turism, şoferi şi specialişti în alte domenii. În cazul în care s-ar dovedi că previziunile adepţilor avântului tehnologic se adeve­resc măcar pe jumătate, atunci PIB-ul s-ar ridica în mod substanţial.

Săptămână de muncă de 25-30 de ore, concediu anual de două luni

Atunci de ce nu ne-ar bucura perspec­tiva unei săptămâni de muncă de 25-30 de ore şi a unui concediu anual de două luni, în condiţiile în care maşinile vor exe­cuta aproape toată muncă pe care o face omul?

O nouă revoluţie industrială ar putea lăsa fără loc de muncă milioane de oameni

De ce, atunci, în cazul în care tehnolo­giile noi vor genera o creştere inevitabilă a productivităţii muncii, mulţi dintre eco­nomişti caută să demonstreze că pentru asigurarea nivelului de competitivitate a economiei fiecare om trebuie să lucreze mai mult şi să se pensioneze la o vârstă mai înaintată? Sau aceasta vizează doar specialiştii de înaltă calificare, care tre­buie să lucreze mai mult, pentru că sunt puţini la număr? În asemenea situaţie, probabil, specialiştii în vârstă trebuie să se pensioneze mai devreme, ca să cedeze locul celor mai tineri, care au o pregătire ce corespunde cerinţelor vremii. Dacă în aceste condiţii PIB-ul va creşte, atunci re­partizarea veniturilor de către stat va per­mite să se achite cheltuielile suportate de pensionarea anticipată, iar vârsta de pen­sionare va deveni mai flexibilă, graduală.

Rezultatele progresului economic trebuie să devină un bun comun

Întrucât toate aceste probleme consti­tuie capul de listă al politicilor de stat, de­vine tot mai clar că orientarea tradiţională spre dezvoltare, definită drept creşterea PIB-ului global şi elaborată în baza siste­melor naţionale de conturi de acum 100 de ani, este din ce în ce mai greu de apli­cat. Esenţa şi metodologia de calculare a dezvoltării economice trebuie să aibă în vedere noul raport social, care să permită societăţii să gestioneze progresul tehnic în aşa fel, încât rezultatele lui să fie accesi­bile tuturor cetăţenilor. Munca, educaţia, odihna, sănătatea şi productivitatea tre­buie să devină un element indispensabil, inerent, constant al vieţii noastre cotidie­ne, iar acţiunile guvernanţilor trebuie să fie orientate doar spre obiectivele a căror atingere contribuie la amplificarea dimen­siunilor reale ale bunăstării populaţiei.

Dimpotrivă, tendinţele care conduc spre creşterea inegalităţii trebuie elimi­nate prin aplicarea diverselor instrumen­te, precum fiscalitatea, introducerea unui sistem de protecţie a sănătăţii accesibil, atotcuprinzător, pe viaţă. Aceste măsuri trebuie să fie aplicate, în primul rând, pentru a asigura egalitatea şi mobilitatea socială. Ceea ce va permite, într-un final, să se ridice în mod substanţial calitatea vieţii, iar orientarea spre creşterea PIB-ului va fi de prisos.