Învățământul – prioritate națională principală, aici și acum

Cu câțiva ani în urmă, am elaborat un material în care am încercat să demon­strez că învățământul de toate nivelurile este/trebuie să fie prioritate națională (în R. Moldova) și această teză ar trebui inclusă în Constituție. Poate am fost, dar poate nu am fost destul de convingător atunci, acum însă doresc „să strig tare” – de învățământ, în ultimă instanță, depind toate, absolut toate, absolut totul.

Mihai PATRAȘ, profesor universitar

Cei care vor susține teza dată (și o vor include în legea fundamentală cu ulterioa­ra „precizare” în legi etc.), vor face un lucru bun, național, patriotic, nu vor greși, iar cei care vor fi împotrivă, vor greși amarnic, vor greși pe termen lung, vor comite una dintre cele mai mari greșeli în viață, vor greși pen­tru ei și pentru toți conaționalii.

Un exemplu din istorie. Imperiul austro-ungar a fost unul dintre cele mai multi-naționale imperii. Din componența monar­hiei făceau parte Austria, Ungaria, Boemia, Moravia, Bucovina (populată preponderent de români, cu imigranți ruteni din Galiția), Transilvania, Carniolia, Küsterland, Dalmația, Croația, Fiume, Galiția.

Împăratul Franz Joseph I al Austriei, care a domnit o perioadă îndelungată (1867-1916), a reușit să păstreze un echilibru între minoritățile naționale (până în 1914) anu­me datorită faptului că în timpul guvernă­rii sale a dezvoltat învățământul. Până la sfârșitul sec. XIX, el a reușit să culturalize­ze tot imperiul (cu peste 95%, de cuprin­derea populației cu învățământul), adică a construit școli în fiecare localitate. Deci, 47 de ani fără conflicte interne într-un stat multietnic datorită, în primul rând, dezvol­tării învățământului (preponderent, în limba populației băștinașe, dar cu cunoașterea limbii germane).

Este nevoie de o strategie care să conțină o viziune clară asupra sistemului educational

În R. Moldova, acest domeniu extraor­dinar de important, acum și pentru viitor, nu este evaluat de către autorități la nivelul adecvat.

Fiindcă învățământul general de 9 clase este obligatoriu, toți trec prin această eta­pă, toți întră în contact cu învățătorul. Pen­tru a identifica gradul de subevaluare, vom folosi comparațiile. Un indicator măsurabil al importanței profesiei este/ar trebui să fie mărimea salariului (lunar).

Un învățător începător (tânăr specialist), pentru munca sa este remunerat cu un sa­lariu lunar de circa 6400 de lei, în condițiile unui deficit de cadre didactice de câteva mii (de învățători), iar cel cu grad superior – cu circa 9500 de lei. Pe de altă parte, în școala superioară, salariul unui conferențiar universitar este 8200 de lei (cu câteva săp­tămâni în urmă, această informație a fost comunicată de către rectorul USM, Igor Șarov), iar al unui profesor universitar, cel mai înalt grad ştiinţifico-didactic, cu până la 10.000 de lei (salariul mediu pe republică constituie circa 12 mii de lei).

Pentru a deveni prof. univ. trebu­ie să absolvești liceul cu note/cunoștințe bune (sau foarte bune), apoi instituția de învățământ superior (ciclul I și II), aspiran­tura/doctorantura, să elaborezi și să susții două teze științifice (de dr. și de dr. hab.), să treci printr-o sumedenie de comisii, se­minare, recenzenți, oponenți, avizări etc., să elaborezi lucrări ştiinţifico-didactice (articole științifice, monografii, manuale, cărți etc.), să prezinți (cu argumente) re­zultatele științifice la multiple conferințe și simpozioane ştiinţifico-practice (naționale și internaționale), să demonstrezi alte capacități științifice, să treci prin multe emoții etc. Și, dacă totul va decurge bine (vei fi „ascultător”, cuminte, nu vei avea cu nimeni probleme și nici dușmani, care ar putea să scoată „niște informații” negative etc.), atunci, peste vre-o 25-30  ani, adică la vârsta de circa 50 de ani (plus-minus), la universitate sau într-un centru științific, cu un salariu mai mic decât decent (pornind de la o bursă de aspirant de 2.000 de lei), s-ar putea să obții gradația cea mai înaltă (de prof. univ.).

Disproporții în salarizarea profesorilor școlariși a celor universitari

Amintim aici tuturor o cifră importan­tă din statistica științifică ex-sovietică. Din 100 de aspiranți/doctoranzi, absolveau cu succes (cu susținerea sau discutarea și pre­zentarea tezei și cu înregistrarea în cartea de muncă) doar circa 8% dintre aspiranți! Restul, maxim, jumătate dintre cei rămași, susțineau prima teză doar peste câțiva ani.

Constatăm câteva grave disproporții în salarizarea profesorilor școlari și a celor universitari. Concluzia este că prof. univ. ar trebui să fie mai bine remunerat decât cei școlari (cel puțin de două ori). Pe de altă parte, actualmente, un șofer experimentat de troleibuz este remunerat cu un salariu de circa 2,0-2,5 ori mai mare decât profeso­rul universitar, în funcție de vechime, iar un taxator de troleibuz are un salariu egal cu salariul unui conf. univ. (în funcție de banii încasați, salariul poate fi și mai mare).

Nicidecum nu avem intenția să diminu­ăm importanța acestora (șoferului sau taxa­torului de troleibuz). Toate profesiile, cum spunea poetul, sunt importante. Dar trebuie să fim serioși când stabilim salariile. Să fie respectate anumite proporții între profesii.

Cum putem atrage tinerii cei mai buni, mai capabili în știință, dacă tânărul pornește (la aspirantură) cu un salariu (o bursă) de 10% din salariul șoferului de troleibuz și dacă el va fi… disciplinat, ascultător, harnic, nu va avea în nici un fel de „probleme”, dez­acorduri cu șefii, va demonstra aptitudini de cercetător, va lucra mult și eficient, va dormi puțin, va îndeplini o serie de activități „obștești” (adică neplătite), va locui în cămin ori la gazdă cu familia (și cu copiii săi), nu se va îmbolnăvi, va îndeplini toate poruncile și rugămințile șefilor/administratorilor, va fi patriot și modest, cult, educat, tolerant, al­truist, responsabil, dacă…, atunci, peste cir­ca 30 de ani (!) salariul lui poate va constitui tocmai … circa 50% din salariul șoferului de troleibuz.

Până în 1990, salariul unui prof. univ. era comparabil cu cel al unui ministru. Acum, diferența dintre cuantumul salarizării lor este oficial de circa 4:1 (evident, în favoa­rea ministrului). Este adevărat că minis­tru (chiar și prim-ministrul) poți fi la noi și… fără studii superioare. E drept nici un ministru la noi nu lucrează prea mult timp: de regulă, un an sau un an și ceva (în 2015, am avut cinci guverne și circa 100 de miniștri, iar în perioada de după 1990 – circa 30 de guverne și câteva sute de miniștri). E un lucrul greu și e greu de rezistat (mai mult de un an, inclusiv din ca­uza calificării).

Este evident că munca de înaltă cali­ficare, în cazul profesorului universitar, e subevaluată. Este alogic, ea trebuie adusă în concordanță cu durata și eforturile depu­se la pregătirea ei, complexitatea, uneori și cu unicitatea ei. Munca profesorului are o influența permanentă pozitivă și de durată asupra societății.

Munca intelectuală, în fond, este una nenormată

 

Activitatea mai puțin calificată este cel mai des normată și adeseori este mai să­nătoasă. Munca fizică prevede și anumite mișcări fizice. Munca intelectuală, în fond, este una nenormată, una sedentară etc. Nu pot admite că există vreun prof. univ. care ar activa doar 35-40 de ore pe săptămâ­nă (adică 7-8 ore pe zi; acum se discută în unele state despre săptămâna de lucru de 4 zile pentru unele categorii de lucrători). Cel mai frecvent, durata muncii profeso­rului este minimum de două ori mai mare decât a lucrătorului obișnuit. (În paranteză, menționez că activitatea de președinte de comisie parlamentară, înainte de dizolvarea primului parlament ales democratic, cu un an înainte de termen, am exercitat-o cu un salariu de circa 170 de lei (!), adică echiva­lentul a circa 45 de dolari SUA (!).

Deci, creșterea prestigiului cadrelor şti­inţifico-didactice se poate realiza în primul rând prin ajustarea salariilor acestora. Dar de unde pot fi găsite surse?

Aceasta se poate realiza prin majorarea impozitelor pe venit ale persoanelor juri­dice, extrem de mici, comparativ cu statele UE, prin diminuarea corupției, prin creșterea gradului de colectare a impozitelor etc.

Totodată, trebuie să ne gândim dacă avem nevoie de un număr exagerat de specialiști cu studii superioare (și nu prea). În 1990, la o populație aproape de două ori mai mare, aveam cam tot atâția studenți câți sunt acum. E necesar să mărim substanțial numărul celor care învață în colegii. Munci­tori calificați avem prea puțini. O parte dintre specialiștii cu diplome de studii superioare lucrează în UE ca șoferi, muncitori de rând etc. Oare știe Ministerul Educației și Cerce­tării câți dintre tinerii specialiști cu studii su­perioare sunt încadrați în activități practice după absolvirea instituției, în activități care necesită calificare înaltă și câți în activități ce nu necesită o astfel de pregătire?

Ar fi multe de spus pe marginea acestei probleme. Principalul, însă, este nevoie de o strategie pentru viitorii 5-10 ani, care să conțină o viziune clară asupra sistemului educațional. Fiindcă învățământul trebuie să fie o prioritate națională principală a sta­tului, aici și acum, dacă vrem să avansăm și să fim în rândul statelor civilizate.