Nu mi-a fost ușor să scriu această poveste… Și acum mai am un nod în gât, imaginându-mi prin ce a trecut eroina noastră. Vă redau mărturisirea unei tinere, studentă în anul I la Politehnică, originară din raionul Cahul. Mi-i greu să spun ce a determinat-o să-mi facă această mărturisire pe care a ținut-o în sufletul ei considerând-o o mare rușine. Abia acum a reușit să se elibereze de acea povară care îi apăsa greu sufletul și îi umbrea orice moment de fericire.
„Când eram elevă la Cahul, la liceul nostru au venit reprezentanți de la Centrul Național de Prevenire a Abuzului față de Copii și ne-au vorbit despre violența în familie. Am discutat în grupuri cu profesorii, cu colegii de școală și chiar cu părinții despre abuzul față de copii. Am participat activ la discuții, deși mereu aveam un nod în gât, în acele momente derulând prin fața ochilor întreaga viață a familiei noastre. Tata nu ne bătea pe noi, copiii. În schimb o bătea pe mama. Și tare aș mai fi preferat să dea în mine, dar nu în ea. Și, la prima vedere, ar trebui să fiu mulțumită că nu fac parte din grupul de copii abuzați. Dar rănile psihologice mi-au lăsat urme adânci în suflet, mult mai dureroase decât ar putea fi făcute de răni fizice”, mărturisește Eleonora, o tânără de 19 de ani.
Mama ei, pentru că mereu era pedepsită de tatăl lor, chiar și pentru cele mai neînsemnate momente de neascultare a copiilor, îi ținea din scurt, nu le permitea să deschidă gura în fața oamenilor care le pășeau pragul, ba mai mult, când intra un străin în casă, copiii stăteau după sobă până pleca acesta. Și toată lumea îi lăuda: ce copii cuminți aveți. Dar noi nu eram cuminți, eram nefericiți, îmbătrâniți înainte de vreme. Toți colegii mergeau la film, dar noi nu, că nu ne dădea voie tata, ca să nu ne facem curve. Iar într-o zi, eram cam prin clasa a patra și ne hârjoneam la poartă cu alți copii din mahala, tata a strigat în gura mare la mama: Adu-o pe fiică-ta acasă, că băieții o întind ca pe râzână (cauciuc – n.n.). Au râs de mine toți copiii, încât nu am mai îndrăznit să ies în drum”, spune Eleonora. „Dar cel mai rușinos moment era atunci când tata și cu frații săi ne puneau un borcan de trei litri într-o sacoșă și ne trimiteau să cumpărăm vin de la un vecin. Stăteau babele la poartă și, după ce treceam, le auzeam: „Iar trimit copilul după băutură. Vai de capul lor. Îmi venea să intru în pământ de rușine”, spune trist Eleonora.
Apoi mi-a povestit cum reușea mama ei să se ascundă de soțul beat și agresiv, cum o dădea iarna afară doar în cămașă de noapte și desculță și cum ei, copiii, așteptau ca tatăl lor să adoarmă și să-i deschidă ușa mamei, dar cel mai des deschideau fereastra ca ea să intre, căci ușa ar fi făcut zgomot…
„Într-o noapte, mama a intrat pe fereastră și nu s-a culcat lângă noi, căci tata venea să ne verifice. A așternut un țol sub masă și s-a ghemuit acolo. Dar, de obosită ce era, căci cu o zi înainte la fel a fost fugărită, a adormit și a întins picioarele. Tata a venit cu controlul, iar noi, când am văzut picioarele mamei întinse, mai nu am leșinat de frică, dar tiranul nu le-a observat și s-a întors liniștit la patul lui cald. Peste câteva zile, a bătut însă fereastra în cuie. Eu mă rugam lui Dumnezeu, poate și frații mei se rugau, să facă așa ca tata să nu mai bea și să n-o bată pe mama, dar nu eram auziți. Mi-e rușine și îi cer iertare Domnului, dar uneori mă gândeam că mai bine ar fi ca tata să moară. Și a murit. De ciroză. L-am jelit cu toții și l-am iertat, chiar dacă a fost așa cum a fost. La moartea lui, una dintre vecine, care știa că toată viața tata și-a bătut joc de mama, a întrebat-o pe mama când îl bocea: „Ce plângi așa de parcă te-a dus în brațe?” Mama i-a răspuns: „Eu îmi plâng viața, soarta amară!”.
Mama nu a avut curajul să plece de la el, nu a avut curajul să caute ajutor la diverse organizații. Și-a acceptat soarta. Eu, nu. Și le spun tuturor mamelor care sunt bătute de soți să plece de la ei. Ele nici idee n-au cât de mult suferă copiii lor, încât acestora le-ar fi mai bine fără tată. Cine ne poate ajuta pe noi, cei care în copilărie n-am fost maltratați, dar am suferit mult mai mult, văzând cum sunt bătute și umilite mamele noastre? Cum putem fi fericiți noi, cei care nu am avut copilărie, cei cărora ne e rușine de trecutul nostru, și încă mai ducem în suflet lacrimile mamelor noastre? La ce categorie de vulnerabilitate ne încadrăm? Astfel și-a încheiat povestea tristă Eleonora.
Acest material a fost elaborat și publicat cu suportul OIM.
