Angajaţii structurilor de forţă au nevoie mai mult decât oricine de protecţie sindicală

 

Sindicatele din structurile de forţă sunt dintre cele mai tinere din ţară, dat fiind statutul instituţiilor respective, care până nu demult nu aveau dreptul să se asocieze în nici un fel de organizaţii. Până la urmă, graţie insistenţei unui grup de entuziaşti, care nu au rămas indiferenţi faţă de problemele cu care se confruntă angajaţii din aces­te domenii de activitate, s-a reuşit constituirea Federaţiei Sindicatelor din Moldova SINDLEX. Despre probleme­le şi succesele înregistrate de această federaţie vorbim cu invitaţii de astăzi ai Clubului de dialog: Angela Otean, secretar general al Federaţiei Sindicatelor din Moldova SINDLEX, secretar general al Sindicatului „Demnitate”, preşedinta organizaţiei de femei din cadrul federaţiei şi vicepreşedintă a Consiliului de Femei din cadrul CNSM, Vasile Bânzari, preşedintele Asociaţiei Sindicale „Frontiera” a Departamentului Poliţie de Frontieră, şi Vitalie Mutaf, şef adjunct al Direcţiei protecţie civilă, preşedintele Asociaţiei Sindicale „Salvatorul”.

 

– Federaţia pe care o reprezentaţi este una dintre cele mai tinere. De ce a fost nevoie de acest sindicat, de vreme ce reprezentanţii organelor de forţă sunt protejaţi de legislaţie?

 

Angela Otean: Segmentul ordine pu­blică şi asigurarea securităţii, în perioada sovietică, nu putea să aibă sindicat din considerentul că ordinul rămâne ordin, trebuie executat, ci nu discutat. Din 1995, altruistul Mihail Laşcu a iniţiat o mişcare sindicală în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Iată atunci a luat naştere primul sindicat de salariaţi în epoleţi, Sindicatul colaboratorilor de poliţie al MAI. Apoi domnul Laşcu a trecut la alte activităţi, ca în 2010 să reanimeze  activitatea sindicatului „Demnitate”. Mai ales după evenimentele din aprilie 2009, când poliţiştii s-au expus unui risc profesional enorm, dar, totodată, au fost plasaţi într-un context cu o imagi­ne negativă din partea societăţii. Poliţiştii fiind la datorie, şi-au exercitat obligaţiunile statutare de serviciu,  menţinând ordinea publică, dar imaginea lor a fost şifonată. Atunci, mulţi colaboratori ai poliţei nu au fost de acord cu situaţia în care s-a ajuns. Ei gândeau la fel ca şi majoritatea societă­ţii, dar au fost puşi în situaţia de a execu­ta ordinele superiorilor, aflându-se, dacă putem spune aşa, între două focuri. Mulţi dintre ei, fiind  nemulţumiţi de contextul situaţiei, i-au solicitat domnului Laşcu să reanimeze mişcarea sindicală şi împreună să ceară apărarea drepturilor  de muncă ale poliţiştilor. Astfel, în 2010 a renăscut mișcarea sindicală a colaboratorilor de poliţie, dar deja sub denumirea de Sindi­catul „Demnitate”.

În 2012, prin comasarea a două sindi­cate: Sindicatul „Demnitate”, care era pur al funcţionarilor cu statut special, adică al celor gradaţi, cu sindicatul SindMAI, al sa­lariaţilor civili din cadrul MAI, s-a creat Fe­deraţia Sindicatelor din Moldova. Ulterior,  considerând că forţele noastre trebuie să crească, am  negociat cu Poliţia de Fronti­eră, Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale al MAI, pentru a ne consoli­da puterile. Acolo unde este coeziune şi putere, mai uşor pot fi obţinute rezultate în apărarea drepturilor salariaţilor. Am so­licitat consolidarea forţelor sindicaliste din cadrul unui minister atât de mare, precum este MAI, să fie făcută pe segmentul uni­ficării tuturor sindicatelor. În prezent, sun­tem, practic, singura federaţie sindicală în cadrul MAI, având ca partener social pe ministrul Afacerilor Interne, pe şefii subdi­viziunilor desconcentrate, precum Inspec­toratul General al Poliţiei, Departamentul Poliţiei de Frontieră, Serviciul Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, Întreprin­derea de Stat Servicii de Pază al MAI.

 

Vasile Bânzari: Până în 2012, noi am fost o structură de sine stătătoare şi militariza­tă. Oamenii se uitau cam sceptic la ceea ce înseamnă un sindicat. Noi aveam deseori întâlniri cu colegii din România şi din alte ţări europene, toţi ne spuneau că sindica­tul e în folosul angajaţilor, mai ales pentru cei cu statut militar. Eu am avut ocazia să particip la o şedinţă a Sindicatului Poliţiei de Frontieră de la Bucureşti. M-am fami­liarizat cu experienţa lor şi ne-am adresat la domnul Laşcu pentru a crea Sindicatul Poliţiei de Frontieră. În prezent, avem 1134 de membri de sindicat. Rândurile se tot în­groaşă, fiindcă oamenii se conving pe zi ce trece că noi le protejăm drepturile în faţa angajatorului.

 

Angela Otean: În Convenţia Colectivă, semnată cu conducerea Ministerului Afa­cerilor Interne, în contractele de muncă semnate cu şefii departamentelor şi ale serviciilor, avem un 

capitol prin care am revendicat dreptul de a participa la efec­tuarea cercetărilor de serviciu în calitate de observatori. Astfel, putem da calificarea juridică modului în care se efectuează o cercetare de serviciu, dacă e vinovat co­laboratorul sau nu. Asta temperează   un pic poziţia ostilă a verificatorilor faţă de cel care a greşit. Întotdeauna mergem pe varianta: nu se pedepseşte omul, ci fapta. Evident, numărul sancţiunilor scade.

 

Vitalie Mutaf: Problemele noastre sunt similare cu ale sindicatelor poliţiştilor de frontieră şi din Poliţie. Dar, pe lângă faptul că angajaţii noştri poartă epoleţi, ei sunt totuşi oameni cu aceleaşi probleme. Speci­ficul activităţii noastre e că angajaţii noştri sunt nevoiţi uneori să lucreze chiar şi 24 de ore din 24, ca şi în poliţie. Ei nimeresc în diferite situaţii dificile, deseori legate de stres, sănătate. Şi aici intervine sindicatul, care trebuie să-i susţină. Uneori, asistenţa juridică, socială întârzie. Sindicatul reac­ţionează însă rapid. Oamenii au văzut un exemplu bun în sindicate în ceea ce priveş­te ajutorarea materială, organizarea odih­nei, asistenţa juridică. Pe de altă parte, noi le-am explicat angajaţilor că sindicatul nu constituie un paravan, un scut pentru cei nedisciplinaţi. Întrucât la noi e o disciplină de tip militar, unde comandantul dă ordine şi subordonaţii sunt obligaţi să le execute. Totuşi, noi încercăm să aplanăm conflic­tele, ţinând seama de logica lucrurilor, de situaţiile concrete. Din cei peste 2000 de angajaţi, circa 30 la sută sunt membri de sindicat, însă există tendinţa de creştere a numărului de sindicalişti în rândurile sala­riaţilor.

 

– Care sunt relaţiile dintre dvs. şi mi­nisterul de resort?

 

Angela Otean: Dacă nu ar fi fost iniţial liderul pe care l-am avut de la bun înce­put, Ministerul de Interne niciodată nu ar fi avut un sindicat. La început, conducerea era foarte rezervată faţă de mişcarea sin­dicalistă. Şefii vedeau mai mult un pericol decât beneficiile care puteau să vină. Mili­tăria impune doar o singură supunere, pe verticală. Pe când noi venim cu revendicări în domeniul social-economic. La început, sindicatul era văzut ca un duşman al con­ducătorului. Ulterior, ne-am străduit şi am stabilit o colaborare discretă. Astăzi, avem o colaborare eficientă, un dialog construc­tiv,  un parteneriat bazat pe respect şi în­credere.

 

– În subdiviziunile dvs. se lucrează în condiţii de stres, chiar de pericol. Ce se face pentru a-i ajuta pe angajaţi să se menţină în formă şi să depăşească efortul psiho-emoţional?

 

Angela Otean: Prin Convenţia colec­tivă şi prin Contractul colectiv de muncă, am reuşit să revendicăm un concediu su­plimentar de şapte zile pentru efort psiho-emoţional pentru membrii de sindicat. Este vorba de Inspectoratul General al Poliţiei, Poliţia de Frontieră, dar nu şi de salvatori. Pentru salvatori, în momentul negocierilor contractului, prevederea respectivă nu am reuşit s-o revendicăm. În planul activităţi­lor pe anul curent este inclus acest punct. Serviciul dânşilor chiar e unul specific şi, pentru un pompier care a participat la stingerea unui incendiu cu victime, efortul psiho-emoţional este unul sporit.

 

Vitalie Mutaf: Acum câţiva ani, la noi a fost creat serviciul de asistenţă psihologică, ce acordă ajutor atât angajaţilor subdivizi­unii, cât şi victimelor situaţiilor excepţiona­le. Există cazuri când chiar dacă e vorba de un incendiu în care au pierit animale, asta îi afectează pe salvatori şi noi trebuie să ne gândim că aceştia trebuie să acţioneze în mod adecvat, indiferent de situaţie. Bine­înţeles, ei sunt mereu expuşi stresului, de aceea, este nevoie de asistenţa unui psi­holog. Chiar zilele trecute, un coleg de al nostru a avut de suferit din cauza inhalării dioxidului de carbon şi a fost transportat la spital. Sigur, nu avem, ca în alte ţări, punc­te mobile de asistenţă psihologică, avem mai puţine mijloace specifice de sprijinire a angajaţilor în condiţii extreme, serviciul psihologic fiind încă la începuturi.

 

– Este vreo legătură între salarii şi co­rupţie?

 

Vasile Bânzari: Statistica nu spune că cei mai corupţi sunt colaboratorii Poliţiei de Frontieră. În prezent, salariul nostru nu e cel mai mare pe economie. Bineînţeles, e de dorit să fie mai mare. Sindicatele se implică în negocierile ce ţin de majorarea salariilor. În 2016, Sindicatul „Demnitate” şi cel al Poliţiei de Frontieră s-au implicat şi, prin ordinul ministrului, au fost înlăturare anumite lacune financiare.

 

Angela Otean: Salarizarea militarilor este un compartiment aparte în remu­nerarea bugetarilor. Conform legislaţiei, salariul unui funcţionar cu statut special este compus din salariul de bază, plus mai multe sporuri, adaosuri. Evident, atunci când persoana se afla în concediu medical, CNAS dădea o interpretare la fel ca şi pen­tru salariaţii civili şi nu se achita integral salariul lunar. S-a încercat neregulamentar să se impună acest lucru. Salariile în poliţie constituie, în medie, 4500-5000 de lei. Dar dacă se ia în vedere riscul profesional şi timpul aflat la serviciu, de fapt, e unul foar­te mic. Militarii nu au voie să desfăşoare alte activităţi decât cele didactice. Salariul trebuie să fie motivant. Noi ne-am adresat către prim-ministru şi către Ministerul Fi­nanţelor să aprecieze munca unui poliţist în jur de 7000-8000 de lei, salariu mediu. Ministrul de Interne, Alexandru Jizdan, a venit cu propuneri şi mai bune, dar care la momentul de faţă sunt în proces de  iden­tificare a surselor financiare. Dumnealui consideră ca salariul unui poliţist trebu­ie să pornească de la 10.000 de lei. Noi, sindicatele, susţinem iniţiativa conducerii MAI, doar că suntem împotrivă ca salariul să fie diferenţiat pe categorii de personal. Este vorba de remunerarea   diferenţiată a salariaţilor Inspectoratului Naţional de Pa­trulare, sub incidenţa respectivă nimerind doar agenţii constatatori, ceea ce conside­răm că este incorect. Ceilalţi se vor simţi discriminaţi. Președintele federației, Mihail Laşcu, la întrevederile cu ministrul de In­terne a discutat acest deziderat, invocând concluzii convingătoare şi credem că se va adopta o decizie raţională. Majorarea sala­riului trebuie să fie pentru toate categori­ile, în măsura în care prevede fişa de post. Mihail Laşcu este membru al Grupului de lucru guvernamental pentru elaborarea unui cadru nou privind salarizarea buge­tarilor. Vom încerca să facem tot posibilul ca salarizarea angajaţilor MAI să capete o nuanţă benefică pentru salariaţi.

În premieră pentru organele de forţă a fost atunci când sindicatul a solicitat plata orelor suplimentare de lucru. Nu vă daţi seama câte impedimente am întâmpinat. Acum, orele suplimentare sunt plătite, cele care sunt trecute în tabelul de pontaj, dar la compartimentul respectiv mai este de muncit.

 

– Angajaţii organelor de forţă trebu­ie asiguraţi cu spaţiu locativ în mod privilegiat. Ministrul de Interne a de­clarat public că a găsit o soluţie. Cum este rezolvată această problemă?

 

Angela Otean: În cadrul MAI se află un proiect în derulare. E proiectul de suflet al  domnului ministru, care cunoaşte din inte­rior viaţa şi grijile unui poliţist, care la înce­putul carierei profesionale se confruntă cu o mulţime de încercări din zona asigurării cu salariu decent, loc de trai etc. În prezent se lucrează la documentarea terenului şi găsirea investitorilor. E vorba de un parte­neriat public-privat. Dar chiar şi construirea mai multor  clădiri nu va rezolva problema spaţiului locativ pentru poliţişti. De obicei, efectivul poliţienesc este format din per­soane venite la studii din localităţile rura­le. Toţi locuiesc în gazdă. Când îşi creează familii şi mai apar copii, situaţia lor chiar e de neinvidiat, precară. Când omul vine la serviciu îngrijorat şi se gândeşte la proble­mele lui de acasă, înţelegi că acolo trebuie de luat măsuri pentru a ameliora situaţia. Conducerea MAI încearcă să facă faţă situ­aţiei, dar situaţia e cea care este. MAI a fost poate unul dintre puţinele ministere care au avut multe locuinţe de serviciu. Acestea ulterior au fost date colaboratorilor, dar au fost privatizate şi spaţiile respective au fost pierdute. Acum nu avem, practic, nimic. Iniţiativa ministrului e bună, dar ea va aco­peri mai puţin de un procent din necesităţi. În localităţile rurale e mai uşor de găsit o locuinţă. Dacă un poliţist de sector vine în comuna respectivă, primăria are posibilita­tea de a-i acorda sau un suport financiar ca să-şi procure o casă sau îl asigură cu spaţiu locativ. Totul depinde de cine stă la cârma autorităţii publice locale.

 

Vitalie Mutaf: Situaţia e analogică şi la salvatori. Cu 20 de ani în urmă, au fost ofe­rite ultimele locuinţe de serviciu. Fiecare îşi rezolvă problema cum poate. Din cauza garanţiilor social-economice care existau acum 20 de ani, au trecut în istorie posibi­lităţile respective şi din acest motiv există fluctuaţie de cadre. Mai ales din perioada când cetăţenii noştri au căpătat dreptul de a călători în ţările europene. Mulţi încearcă să nu plece din serviciu cu totul şi plea­că pe cont propriu peste hotare să câştige bani, apoi revin şi îşi continuă activitatea. Suntem obligaţi să-i motivăm pe cei care rămân. În prezent, colaboratorii noştri nu au dreptul să călătorească gratis în trans­portul public. Călătorii se uită miraţi când văd că eu, fiind în uniformă, scot doi lei din buzunar şi achit biletul în troleibuz. S-ar părea că e o problemă minoră. Dar toate neajunsurile îi dezechilibrează emoţional pe salvatori.

 

– În ce măsură credeţi că a afectat mi­graţia întreaga societate?

 

Angela Otean: Pe noi, cei din sfera or­ganelor de drept, ne deranjează migraţia necontrolată din Republica Moldova. Mai ales că pleacă preponderent femeile, se distrug familii, copiii nu primesc cea mai bună educaţie, de multe ori aceştia rămân aproape fără supraveghere. Consecinţele migraţiei încă vor apărea în timp la genera­ţiile respective. Copiii crescuţi fără dragos­tea de mamă nu pot nici ei, la rândul lor, să ofere dragoste. Noi  remarcăm acest lucru prin faptul că infracţiunea juvenilă este în extindere, copiii cresc în nesiguranţă, fără părinţii care lucrează peste hotare. Eu cred că nici o avuţie nu o să poată acoperi pro­blemele care vor veni ulterior în societatea noastră şi în familiile respective.

 

– Ce planuri de viitor aveţi și cum intenționați să le realizați?

 

Vitalie Mutaf:  Scopul nostru principal este recrutarea de noi membri de sindicat. Doar fiind o organizaţie mare, vom deveni şi puternici şi ne vom putea apăra dreptu­rile în mod eficient.

 

Angela Otean: Sarcina principală a fe­deraţiei este să putem apăra drepturile membrilor noştri de sindicat. Anul acesta va fi dedicat instruirii in corpore  a liderilor de sindicat pentru a deprinde abilităţi de consolidare a colectivelor pe principii sin­dicaliste, a fi capabili de a gestiona execu­tarea prevederilor Convenţiei colective şi a contractelor colective de muncă. La noi, liderii sindicali sunt tineri. Trebuie să fie în­văţaţi, instruiţi. Mulţi  lideri sunt aleşi din rândul conducătorilor de nivelul doi, fiind şefi de serviciu sau secţie, care percep miş­carea sindicalistă ca ceva legat de ordine şi nu înţeleg deocamdată că sindicatul se bazează, în primul rând, pe consolidarea colectivului, pe solidarizarea în  apărarea drepturilor salariaţilor etc.

În plan internaţional, fiind membru cu vot deplin în EPU (Uniunea Internaţională a Poliţiştilor Europeni), în luna februarie vom pleca la Congresul poliţiştilor de la Berlin.

În federaţie avem o regulă: şeful lansea­ză o idee, iar noi ceilalţi ne străduim s-o dezvoltăm, aici e spiritul echipei. Sarcina principală este să chemăm în rândurile noastre mai mulţi oameni care gândesc ca noi. Celelalte acțiuni vin din activitatea sin­dicală: organizarea odihnei, încercarea de a-i mobiliza şi consolida prin sport şi alte evenimente, instruirea liderilor sindicali, ca să poată să se opună acelor fărădelegi pe care încearcă să le impună unii şefi. În cea mai mare măsură – conlucrarea cu toate forţele, cu toate federaţiile de ramură, ca mişcarea sindicalistă din Moldova să cape­te proporţii şi să nu fie atât de mult blama­tă, că am lucra doar în interesul nostru.