Foto: ionurusciuc.wordpress.com
E un nou început de zi, după o noapte grea de nesomn. Caut prin buzunare cei doi lei fără de care nu mă pot urca în troleul 24. Urc, cu cei doi lei strânşi în mână, împins din spate şi ghiontit din stânga şi din dreapta. Încerc să-i caut cu ochii pe tovarăşii de drum care m-au călcat pe bombeu şi dau peste două mutre acre şi reci ca de gheaţă. Înghit noduri în sec, fără a scoate vreun cuvânt.
Oare de ce cetăţenii acestei ţări nu circulă în troleibuze cu girofar?
Riscul e mare pentru o ciondăneală, dar mai las de la mine – e ora de vârf, ce vreți. La urma urmei, nici privirea mea nu-i a unui om îndrăgostit. Transmite-ţi pentru bilet! Cine încă nu a achitat taxa? E vocea taxatoarei. Mă întorc cu 45 de grade şi-i întind cei doi lei boţiţi. Ia banii, după care îmi aruncă o cătătură ce-mi îngheaţă sângele în vine. „24” îşi continuă traseul hodorogind. Parcă se mişcă, parcă nu, fapt ce-i scoate din sărite pe pasagerii care se sufocă de aerul îmbibat cu fel de fel de mirosuri înţepătoare. Ambuteiaje la fiecare intersecţie.
Cineva aproape de urechea mea începe să strige: Unde e preşedintele!? Unde e premierul? Unde e primarul? Să vină aici alături de noi să vadă cum trăieşte poporul! Iată-l, trece cu girofarul pornit! Se aude un strigăt din alt colţ al troleibuzului. Şi pe bune, girofarul alunecă iute ca o săgeată pe lângă troleibuz. Oare de ce cetăţenii acestei ţări nu circulă în troleibuze cu girofar?
‘‘Săpatul’’, eterna lecţie pe care nu reuşim s-o învăţăm
În sfârşit, ajung la staţia mult râvnită. Cobor, clătinându-mă. Însă aerul tare și proaspăt din parcul Ştefan cel Mare şi Sfânt îmi redă echilibru şi puterea cu care ajung cu brio la serviciu. Aici, pe hol, o întâlnesc pe Anişoara. Mă străpunge cu o privire rece. Aflu mai târziu că Anişoara e supărată pentru că şeful vrea s-o disponibilizeze, deşi mai are un an până la pensie. Şeful se supără tare de tot când îi spunem Anişoara doamnei Ana. „Mai are un an până la pensie, dar voi vă comportaţi cu ea de parcă ar fi o copilă!”. Asta-i observaţia bossului, pe care noi nu o luăm în seamă. Anişoara e colega şi prietena noastră de la care am învăţat şi continuăm să deprindem multe lucruri importante. În primul rând, ea are grijă de sănătatea noastră. Ceaiul pe care îl prepară din fel de fel de ierburi ne dă de fiecare dată vigoare. Astăzi, Anişoara noastră e distrusă moral şi noi nu putem s-o consolăm cu nimic.
Am impresia că, în ultimul timp, tot mai mult suntem preocupaţi de săpat. Săpăm, săpăm gropi, săpăm pentru vecini, colegi, concurenţi electorali, şefi… Săpăm chiar şi când suntem cu un picior în groapă ca, într-o bună zi, să ne poticnim şi să cădem noi înșine în ea. Săpatul, eterna lecţie pe care nu reuşim s-o învăţăm – că nu e o îndeletnicire onorabilă.
Deschid uşa biroului. Îmi salut colegii care stau concentraţi la computer. Îmi răspund la salut cu jumătate de gură, fără să mă privească. Îmi dau seama că nu se află în duşi buni, de aceea, fără a le mai adresa vreo întrebare, mă strecor şi eu în lumea internetului.
De la biroul din partea dreaptă mă străfulgeră cu privirea fiul preşedintelui. De un an lucrează la instituţia noastră, dar nimeni nu ştie cu ce se ocupă. Colegii presupun că ne supraveghează când venim la lucru, cu ce ne ocupăm, când plecăm etc. Astăzi e supărat foc pe toată lumea. Este pentru prima dată când a venit la serviciu cu troleibuzul. Până acum era adus cu girofarul. Din care cauză toţi ne întrebăm îngrijoraţi – oare ce s-a întâmplat în cea mai săracă ţară din Europa?
Şeful are întotdeauna dreptate
În clipa următoare simt cum mă străpung fiori de gheaţă. Starea aceasta o trăiesc de fiecare dată când şeful întră în birou şi nu ne salută. Înseamnă că s-a întâmplat ceva grav şi… urmează explozia! Prețde trei minute (am cronometrat), şeful ne bombardează cu cele mai necenzurate cuvinte.
Noi îl ascultăm în tăcere. Cine a încercat să-şi apere demnitatea a păţit-o rău de tot. De un lucru trebuie să ţineţi seama. Când îl înfruntaţi pe şef, chiar dacă ştiți că aveţi dreptate, nu uitați că „şeful nu pleacă niciodată, pentru că, pur şi simplu, e şef”.
Astfel, în majoritatea cazurilor, au fost nevoiţi să scrie cerere de concediere din propria iniţiativă subalternii care l-au călcat pe şef pe bătătură.
Medicul de familie, rece la durere
Discursul bossului, cu toate că mi-am creat deja imunitate, mi-a deranjat pancreasul, care la rându-i mi-a amintit că, astăzi, peste cinci minute, am programare la medicul de familie. Las totul baltă şi alerg la întâlnirea cu medicul de familie, pe care nu l-am văzut de doi ani. Îmi place foarte mult expresia „medicul de familie”. Acum câţiva ani, când a fost implementată această reformă, se spunea că medicul de familie va fi pentru pacienţi ca un membru de familie, adică va fi şi mamă, şi soră, şi frate, şi tată…
Până la urmă însă, s-a dovedit că la această mamă este foarte greu să ajungi, iar dacă… Din cauza durerilor la pancreas, am întârziat şi de data aceasta. Altfel spus, timpul meu a trecut. Încerc să mă apropii de medicul de familie, schiţând mai mult un zâmbet de durere, decât de bucurie, pentru că, iată, îl revăd după doi ani. El, însă, rămâne rece, arătându-mi cu degetul la pacienţii care aşteaptă să le vină rândul. Sfatul medicului a fost să mă programez pentru o altă zi. Pentru o altă zi sau pentru o altă viaţă, când medicul va fi cu adevărat de familie sau poate viceversa – când noi, pacienţii, îi vom iubi pe medicii de familie ca pe o mamă, ca pe un tată…
Târându-mi cu greu picioarele pe trotuarul plin de gropi şi noroi (Chişinăul nu a văzut o asemenea mizerie de mulţi ani), ajung din nou la serviciu. În birou mă ciocnesc de aceleaşi priviri reci şi de „lasă-mă să te las”! Pornesc computerul şi prima ştire care îmi saltă în ochi este că…
Din 2014, pe Terra începe o nouă eră glaciară. Savanţii ruşi şi americani susţin că noua perioadă glaciară va dura nu mai puţin de două secole şi va îngheţa lumea. În opinia savanţilor, prima dovadă că pe Terra a început o răcire foarte puternică este reducerea numărului de pete solare. Dar ce să facem cu petele de pe conştiinţa omului?
Omul Frumos
În timp ce încercam să rumeg ştirea, în prag apăru măreţ, ca de obicei, plin de voie bună şi cu zâmbetul pe buze, Ion, liderul nostru sindical. Băieţi, am o noutate pentru voi. În week-end plecăm în excursie. Dacă doriţi, puteţi lua soţia şi copiii cu voi. Avem şi acordul şefului, el ne pune la dispoziţie transportul.
E bine, e foarte bine când ai în colectiv un lider sindical care găseşte limbaj comun cu toţi. Cum l-a convins pe şef, rămâne o enigmă, căci Ion e un tânăr înţelept şi modest. Tot el l-a convins, mai apoi, pe şef să n-o disponibilizeze pe Anişoara. Uitându-te la Ion, noi, colegii, ne întrebăm mai de fiecare dată în ce familie a crescut, în care şcoală a învăţat, ce cărţi a citit…
La Orheiul Vechi, pe dealul de la Butuceni (unde ne aflăm în excursie) cu binecunoscuta biserică zidită în piatră de strămoşii noştri cu sute de ani în urmă, am avut impresia că descopăr o nouă lume – cu mai multă lumină, cu toleranţă, cu bunăvoinţă şi credinţă. Descopeream o nouă generaţie de tineri făuritori care ştiu să dăruiască căldură şi să-i facă pe cei din jur să fie puţin mai buni, mai binevoitori. De oameni frumoşi are nevoie ţara, care, precum primăvara, ştiu să topească gheaţa din şi dintre noi.
E un nou început de zi…
