Paştele Blajinilor, în care îi pomenim pe cei plecați

Foto: e-searching.net

Peste o săptămână după duminica Paştelui, în pri­ma zi de luni, o parte din creştinii ortodocşi obiş­nuiesc să sărbătorească Paştele Blajinilor. Această sărbătoare mai este numi­tă şi Prohoadele, Paştele Morţilor sau Lunea Mor­ţilor. Care este originea acestei sărbători?

De ce „Blajinilor”?

Regretatul doctor în filolo­gie şi etnograf Nicolae Băieşu a relevat cu privire la originea cu­vântului „blajin”: „Denumirea de blajin vine din slavonul „blajenîi” – blând, bun, cuvios. Conform imaginaţiei populare, blajinii trăiesc într-o lume îndepărtată, la hotarul între „lumea asta” şi „lumea cealaltă”, ori aproape de rai, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei. Se zice că blajinii descind din Set – unul dintre fiii lui Adam și Eva. Totodată, se cre­de că ei umblă goi, sunt oameni scunzi, buni la suflet, paşnici, înţelepţi şi foarte credincioşi. Se hrănesc numai cu fructe. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile doar o dată pe an, timp de câteva zile la Paşti, când se împerechează (pentru procreare). Blajinii nu ştiu să cal­culeze timpul, să ţină sărbători. Semnul că a venit Paştele este so­sirea pe apă (Apa Sâmbetei) a co­jilor de ouă roşii pe care creştinii le aruncă pe undele curgătoare în vinerea ori sâmbăta din Săptă­mâna Patimilor.

Părintele Valeriu Potoroacă susţine, însă, astfel: „Înţelesul cuvântului „blajin” e clar. Iar în slavonă „blajenâi” înseamnă „fericit”. Cei răposaţi cu ade-vărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei au trecut în viaţa veşnică, „unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspina­re”. Dumnezeu nu vrea să ne lase în ignoranţă cu privire la soarta celor dragi ai noştri care au ple­cat din viaţă şi nici cu privire la soarta noastră în veşnicii. De aceea, ne-a lăsat prin Apostolul Pavel aceste cuvinte pe pagini­le Scripturii, pe care vreau să le citez:

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Căci dacă credem că Isus a mu­rit şi a înviat, credem că şi Dum­nezeu va aduce înapoi împreu­nă cu Isus pe cei ce au adormit în El”. (1 Tesaloniceni 4:13-14)

Cum se pregătesc moldovenii de Paștele Blajinilor?

Pentru Paștele Blajinilor se fac pregătiri din timp, și la cimi­tir și acasă. Lumea vine la cimi­tir, curăță buruienile uscate de pe morminte și vopsește crucile. Acasă încondeiază iarăși ouă, pentru „Blajini”.

De obicei, enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă împreună cu preotul spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru po­menirea celor adormiţi. Oamenii merg la cimitir cu ouă înconde­iate, cozonac, mâncare şi vin, iar după ce bucatele sunt sfinţite de către preot, se împart tuturor, în special, celor săraci. Se crede că firimiturile care cad din mâncă­ruri şi vinul care se varsă nu sunt pierdute, ci ajung la cei care nu mai sunt printre noi.

La mormânt se merge cu flori vii

Parohul Bisericii „Sfântul Dumitru” din Chişinău, Pavel Bor­şevschi, ne învaţă să nu fim pă­gâni, să nu exagerăm şi că la cimitir se merge doar cu ouă roşii, lumânări şi cozonac. „La noi, mormintele sunt pline cu pomeni, flori de plastic, coroa­ne…  La mormânt se duce doar cu flori vii, nu cu cele din plas­tic. Dacă un băiat i-ar oferi unei domnişoare flori din plastic, si­gur aceasta nu se mai căsătoreşte cu el. E acelaşi lucru – nici un ră­posat nu va fi mulţumit de nişte flori care nu au legătură cu viaţa. Biserica a zis întotdeauna că fără discernământ nu este nici o faptă bună. Să fii în stare de ebrietate în cimitir este strigător la cer. Acolo trebuie să te rogi pentru cel răposat, dar dacă acţiunile noastre sunt greşite, nu facem decât să-i supărăm pe cei care nu mai sunt lângă noi. Cuvântul „ci­mitir”, în limba greacă, înseamnă dormitor, iar noi în dormitor nu intrăm cu mâncare sau băutură, la fel cum nu intrăm nici în altar. Or, altarul şi cimitirul sunt egale; reprezintă nişte case ale rugăciu­nii – nu se bea, nu se mănâncă, nu se boceşte… Bocetele repre­zintă un plâns fără nădejde care nu întăreşte inima în credinţa lui Hristos, ci dimpotrivă, o deşartă de orice nădejde”.