Din Danemarca, despre învățământ, tineri și spălare de creier

De nouă ani locuiește în Danemarca. Predă cultura daneză (Culture and Communication, Danish Culture, History and Society) la trei instituții de învățământ și a început cu voluntariatul. Este vorba despre Anatolie Canțîr, moldoveanul care nu crede în campania ”nu copiez” și regretă că nu are curajul să se întoarcă acasă. În continuare citiţi un interviu despre corupție, discriminare în școli și rostul examenelor din Moldova.

 

În Danemarca am ajuns prin pro­gramul de voluntariat EVS (Euro­pean Volunteer Service). Eram primul din Moldova care pleca prin acest program și nici nu știam bine ce fac. Astăzi, realizez că locul (un club de tineri) unde am fost voluntar EVS și oamenii pe care i-am în­tâlnit atunci, m-au influențat să-mi mo­delez multe dintre viziunile mele despre viață, dar mai ales să devin mai conștient de ceea ce are loc în jurul meu. Între timp, am reușit să obţin o bursă și să încep stu­diile la o universitate din Danemarca.

Probabil la acel moment nu eram foarte conștient că plec dintr-un mo­tiv oarecare. Era mai degrabă un fel de aventură, era totul în grabă și undeva era același gând că plec doar pentru o perioa­dă scurtă și mă voi întoarce curând înapoi, dar asta nu s-a mai întâmplat. Totodată, ca și mulți dintre prietenii mei, eram și eu pompat cu multă literatură și filme (ca să nu spun propagandă) despre Occident.

Am fost un an voluntar EVS, cinci ani student și după aia, până în pre­zent – profesor. Sunt aici de nouă ani. Paralel am lucrat ca spălător, mulți ani, într-o fabrică de procesare a cărnii. Aco­lo, am învățat mai mult decât la toate universitățile. De asemenea, am început să-mi formez primele mele convingeri po­litice.

În general, foarte puțini știu des­pre Moldova. Unii au auzit de ea de la Eurovision. Uneori mai apar documenta­re unde se discută despre Moldova ca cea mai săracă țară din Europa, dar și despre traficul de ființe umane, corupție etc.

 

Noi am crescut cu biciul și acum biciuim și noi

 

Regret că nu am curajul să mă în­torc și încă mai mult regret că poate nici nu-l voi avea vreodată.

Eu visez de ani buni să deschid o școală în Moldova, una care să se înde­părteze de sistemul actual de învățământ, dar pe care, totodată, l-ar și schimba.

După mine, un sistem bun de învățământ este cel care permite elevului să se dezvolte sau să devină ceea ce vrea să devină, dar nu ceea ce do­resc părinții, profesorii sau sistemul. “Noi (trebuie să) învățăm cum să învățăm”, spunea ministrul Educației al Finlandei. Adică, în realitate, fiecare dintre noi învață în moduri unice diferite și fiecărui în parte trebuie să i se creeze acest mediu pentru ca să învețe cum îi este mai ușor.

Ceea ce se întâmplă la moment în sistemul de învățământ și anume cam­pania “nu copiez”, nu este altceva decât în­regimentarea în continuare a elevilor într-un sistem de supraveghere și obediență. Camere de luat vederi și detectoare, cu argumentul de a nu copia, ceea ce după mine este ilegal, dar mai ales imoral.

Copiatul este o formă care se tra­ge din sistemul sovietic de educație, unde cei care pot repeta cel mai bine ceea ce scrie în carte sunt remunerați pe măsu­ra în care ei pot memora tot – or, noi știm că aceasta este exact metoda spălării de creieri, în care elevii sunt văzuți ca niște vase goale care trebuie umplute cu ceva. Mă întristează și mai tare, cât de mulți s-au antrenat în această campanie “nu co­piez”, ceea ce spune exact un lucru: noi am crescut cu biciul și acum biciuim și noi.

O metodă de a descuraja așa nu­mitul copiat pot fi examenele sau testările în care răspunsul nu este unul exact, dar în care se testează, de exemplu, forma de argumentare, struc­tura etc. Un simplu exemplu: “2+2=4, de ce?” (nu ai de unde, dar trebuie să explici, și atunci poți evalua forma în care stu­dentul judecă, analizează, argumentează). Sau încă mai bine ar fi ca examenele să fie înlocuite cu proiecte în care studenții pot munci la un rezultat personal, pas cu pas, fără a fi stresați.

 

“Puneți totul la îndoială, TOTUL!” Acesta este îndemnul meu pentru elevi.

 

 

Este adevărat că sistemul trebuie reformat radical, dar asta nu se face doar de minister, asta se face împreună, în primul rând, cu elevii și apoi profesorii. Sistemul nostru de învățământ are nevoie de lucruri mai importante, bunăoară să se concentreze în lichidarea discriminării și violenței din școli.

Imaginați-vă că avem un primar nou-ales. Primarul care vrea să fie cunoscut și popular construieşte monumente, cel care vrea cu adevărat să implementeze refor­me importante pentru binele tuturor, se apucă de renovat sistemul de canalizare. Nimeni nu va vedea sistemul de canaliza­re așa cum se vede un monument, dar toți îl vor simți.

Același lucru e și în învățământ, nu te apuci să cumperi camere de luat vederi de mii de lei, (care din nou este o lecție foarte proastă pentru tineri, în care noi le arătăm că nu avem încredere în ei), dar te concen­trezi ca schimbările să aibă loc de jos în sus și constant transmiți ideea oamenilor că ei pot schimba lucrurile spre bine și fără minister.

Dacă aș fi student din nou, aș fi un rebel radical, fără margini și m-așasocia cu cât mai mulți studenți pentru a forma cât mai multe organizații pentru a mă opune inechității, corupției și dis­criminării din universități. De fapt, m-așasocia cu studenții și așorganiza proteste studențești pentru a cere și crea un sistem de educație liber, echitabil, gratuit și uni­versal.

Vina cea mai mare în ceea ce se întâmplă în Moldova, dar și în siste­mul de învățământ este a mea. Eu nu vreau să spun că eu lipsesc sistemului nos­tru de învățământ, dar este foarte egoist din partea mea să stau aici, în Danemarca, să arăt cu degetul la ceea ce e bun și rău în Moldova. În primul rând, e vina mea la tot ce se întâmplă și după asta e vina altora.

Faptul că oamenii pleacă din țară nu este o calamitate naturală. Sunt motive exacte și clare. Părerea mea este că mai bine de 90 la sută din populație zilnic simt că țara aceasta nu este a lor pentru că ei nu pot nici participa la viața publică, în timp ce restul – zece la sută duc o viață de vis și domină totul în societate.

Ei nu așteaptă pe sub garduri vize pe la diferite ambasade, dar au pașapoarte diplomatice. Tolstoi spunea așa: “Stau în spinarea omului, sufocându-l şi făcându-l să mă ducă, şi totuşi mă conving pe mine şi pe ceilalţi, că sunt foarte îndurerat pen­tru el şi doresc să-i uşurez soarta prin toa­te mijloacele posibile – în afară de a coborî din spinarea lui”.

Atât timp cât cei 90 la sută, într-o for­mă sau alta, nu se vor solidariza, uni și asocia pentru a schimba această relație și proporție, puține se vor schimba și proce­sul de emigrare nu se va opri.