De ce prosperă munca informală şi salariile sunt cele mai mici în agricultură?

 

Situaţia actuală a lucrătorului din agricultură îmi aminteşte foarte mult de proverbul cu pruncul cu mai multe moaşe, dar care rămâne cu buricul netăiat. Există în ţara noastră mai multe organi­zaţii, precum Federaţia Naţională a Fermierilor, Asociaţia republicană a producătorilor agricoli şi încă multe altele, care îşi afişează public preocuparea pentru destinul producătorului agricol. În acelaşi timp, din păcate, constatăm că în sectorul agricol se plătesc cele mai mici  salarii din econo­mie, se atestă cel mai înalt nivel al muncii informale. De ce s-a ajuns unde s-a ajuns?

 

Am încercat să aflăm răspuns la această întrebare în cadrul şedinţei ordinare a Clu­bului de dialog, organizat săptămâna trecu­tă de redacţia ziarului „Vocea poporului”, la care au participat Sergiu Bernevec, preşe­dinte al Federaţiei Naţionale a Sindicatelor din Agricultură şi Alimentaţie „Agroind­sind”, Vasile Mămăligă, vicepreşedinte al Federaţiei „Agroindsind”, Anatol Leahu, preşedinte al Uniunii teritoriale Drochia a Federaţiei „Agroindsind”, şi Tamara Susa­renco, preşedinta Uniunii teritoriale Cahul a Federaţiei „Agroindsind”.

 

Lipseşte o dezvoltaresusţinută a agriculturii

 

Sergiu Bernevec: Este un lucru benefic că în ţară există mai multe organizaţii care reprezintă interesele lucrătorilor din agri­cultură. În genere, dacă aţi observat, în ulti­mii ani, se face lobby în favoarea sectorului agrar, mai cu seamă în avantajul producă­torilor agricoli. Pe noi ne bucură îndeosebi faptul că cel mai mare suport, mai cu sea­mă în ce priveşte investiţiile, vine din par­tea statului. Poate nu este la nivelul pe care ni-l dorim noi, dar trebuie să fim realişti şi să înţelegem că posibilităţile statului sunt limitate.

De ce, totuşi, se atestă o situaţie deloc uşoară în agricultură, de ce salariile sunt cele mai mici, de ce munca informală a luat pro­porţii ameninţătoare? Cu regret, în această ramură reformele au decurs mult mai lent, mai dificil. Practic, în agricultură nu s-au fă­cut investiţii străine, lucrul cel mai dureros, din care cauză nu a fost posibilă o dezvoltare susţinută a acestei ramuri a economiei naţi­onale. Or, fără atragerea investiţiilor străine masive, doar cu implicarea statului nostru, cu  mijloacele financiare  ale producătorilor agricoli autohtoni este cu  neputinţă de a re­forma sistemul agricol din ţară. De aici şi sa­lariile mici. Deşi, de dragul adevărului, s-ar cuveni să specificăm că în toate ţările din lume, chiar şi în cele mai dezvoltate, salari­ile angajaţilor din agricultură sunt mai mici în comparaţie cu cele din alte ramuri.

 

Probleme obiective şi subiective

 

Anatol Leahu: În ultimii ani, colabo­rarea dintre sindicatul nostru şi patronate­le din agricultură a devenit una consisten­tă. Rar de tot s-au înregistrat disensiuni în cadrul Comisiei de negocieri colective. Noi am susţinut patronatele din agricultură în demersurile lor către stat, iar acestea, la rândul lor, ne acordă suportul necesar în ce priveşte apărarea intereselor, a drepturilor salariaţilor. Până anul trecut, salariul minim pentru categoria I în sectorul agricol depă­şea cu mult salariul minim pe economia na­ţională. Aceasta pentru că negocierile dintre sindicate şi patronatele din agricultură au dat rezultate.

Totuşi, de ce acum angajaţii din agricul­tură o duc cel mai rău? Încă în anul 2002, când Republica Moldova, se pregătea să ad­ere la Organizaţia Mondială a Comerţului, unii experţi internaţionali ne avertizau des­pre eventuale reduceri masive de locuri de muncă. O cauză, în viziunea lor, ar fi

inun­darea pieţei interne a ţării noastre de către mărfurile străine. De asemenea, aceştia ne avertizau că invazia tehnologiilor avansate aplicate peste hotare, care vor fi folosite şi în agricultura noastră, va contribui la eli­minarea multor lucrători agricoli din câm­pul muncii. Ceea ce se şi întâmplă acum în ramura noastră. La momentul de faţă, avem întreprinderi mari în agricultură, cu manageri pricepuţi, gospodari, care aplică mijloace tehnice, tehnologii performante, care substituie în mod considerabil mun­că oamenilor. Este o cauză obiectivă care a afectat angajatul din agricultură. În afară de aceasta, lumea pleacă de la ţară din cauza condiţiilor social-economice nefavorabile.

Desigur, salarizarea în agricultură este cea mai proastă, dacă e să ne luăm după da­tele statistice. În acelaşi timp, un lucrător, fără studii, fără profesie dintr-o gospodă­rie agricolă mare din raionul Drochia poa­te să câştige în medie pe zi 400-500 de lei, însă contabilitatea indică un câştig de doar 150 de lei. În plus, acesta primeşte şi o pla­tă în natură. Însă, din păcate, sunt puţine zile în an când un lucrător necalificat poate să aibă de lucru. Oamenii au pierdut încre­derea, întrucât nu au fost plătiţi la timp, în schimb, se fura ziua în amiază mare.

Şi statul a cam dat-o de multe ori cu oi­ştea în gard în ce priveşte politicile în dome­niul agriculturii. Se adoptă legi, cum este, de exemplu, subvenţionarea agriculturii, care este una foarte bună. Dar s-a tărăgănat adoptarea Regulamentului privind acorda­rea acestora, ba din cauza Guvernului, ba din vina Ministerului Agriculturii, care cer un teanc de documente pentru potenţialii beneficiari de subvenţii. Însă fermierul nu are timp pentru colectarea acestora, el are de arat, de semănat, de cultivat. În plus, achita­rea subvenţiilor se face cu mare întârziere. Acum de abia se plătesc subvenţiile cuvenite pentru anul 2014. E vorba de managemen­tul defectuos de care dau dovadă instituţiile statului.

Din păcate, rândurile membrilor de sin­dicat din agricultură se răresc pe an ce trece. Fiindcă se micşorează numărul angajaţilor din agricultură, scade, în mod implicit, şi cel al membrilor de sindicat. Doar anul trecut, Uniunea teritorială Drochia a Federației „Agroindsind” a rămas fără aproape 400 de membri de sindicat. Însă aceştia nu au ple­cat din cauză că nu s-au bucurat de atenţia organizaţiei raionale a sindicatelor. În ulti­mii cinci ani, în raionul nostru nu s-au în­registrat conflicte de muncă în agricultură. Angajaţii beneficiază de condiţii bune de sa­larizare. Nu se înregistrează mari întârzieri la plata salariilor.

 

Munca „la negru”, încurajată de stat

 

Vasile Mămăligă: Deşi se vorbeşte de mai multe organizaţii care îşi asumă res­ponsabilitatea pentru situaţia lucrătorilor din agricultură, în realitate, există un singur patronat legitimat. Pur şi simplu, au apă­rut mai multe ONG-uri, create ca un fel de SRL-uri,  care se dau drept mari apărători ai agricultorilor. Noi colaborăm doar cu Fede­raţia Patronatelor din Agricultură şi Indus­tria Alimentară, cu Asociaţia Republicană a Producătorilor Agricoli „Uniagroprotect”, care are şi structuri teritoriale în toată ţara, cu Federaţia Naţională a Fermierilor, cu Ofi­ciul Naţional al Viei şi Vinului.

Cu părere de rău, politica statului de până acum 10 ani a fost pentru împroprie­tărirea ţăranului moldovean, mai cu seamă a proprietarului individual. Subvenţiile se calculau şi se acordau pe hectarul de pă­mânt, indiferent de faptul dacă se obţinea sau nu ceva recoltă. Astfel, s-a ajuns ca în ţara noastră să existe 1 milion 200 de mii de proprietari de pământ. Desigur, mulţi dintre aceştia şi-au dat terenurile agricole în arendă.

Ultimele date arată că avem 380 de mii de fermieri. În timp ce numărul salariaţilor din agricultură este de 62 de mii de persoa­ne, dintre care mai puţin de 30 de mii sunt membri de sindicat.

De fapt, munca „la negru” în agricultu­ră este încurajată de însuşi statul nostru. Deoarece Legea asigurărilor sociale de stat stipulează că proprietarii de teren care-şi lucrează pământul în mod individual pot să plătească în  mod benevol contribuţii în bu­getul asigurărilor sociale de stat. Bunăoară, potrivit Legii bugetului asigurărilor sociale de stat pentru 2016, un proprietar de teren agricol trebuie să plătească 1584 de lei. Cu regret, doar 1000-1500 de fermieri se asigu­ră. Drept urmare, 300 de mii de fermieri nu  plătesc contribuţii în bugetul statului, acti­vează în economia informală, cu aprobarea statului. Noi, împreună cu patronatele din agricultură, am încercat de mai mulţi ani să convingem statul de această mare imperfec­ţiune legislativă, care se concretizează prin pierderea a sute de milioane de lei de lei, însă din păcate, nimeni nu doreşte să ne în­ţeleagă preocuparea noastră.

Ca să scoatem agricultură din situaţia de­plorabilă în care se află ea astăzi, este nevoie de a dezvolta muncă colectivă. Nu poate fer­mierul de unul singur să-şi promoveze pro­ducţia peste hotare.

O explicaţie a faptului de ce salariul este cel mai mic în agricultură ar fi, după mine, ponderea mică a unităţilor economice din agricultură în care activează organizaţii sindicale primare, doar 28%. De regulă, în gospodăriile agricole în care funcţionează structurile noastre, salariile sunt mai mari, iar muncă informală nu se atestă. Aceasta pentru că noi am stipulat în textul convenţi­ei colective că de clauzele ei beneficiază doar membrii de sindicat.

 

Convenţia colectivă aduce avantaje membrilor de sindicat

 

Vasile Mămăligă: La nivel de ramură a fost încheiată o convenţie colectivă, care este modificată în fiecare an. Ultima modi­ficare a fost făcută recent, după negocieri dificile, având în vedere situaţia complicată din agricultură, provocată de secetă, de sub­venţionarea proastă, de problemele privind pieţele de desfacere. Până la urmă, patro­natele din agricultură au căzut de acord cu noi. Mai mult ca atât, în ultimii trei ani, noi negociem convenţia colectivă în mod sepa­rat pe branşe. Astfel, am reuşit să convenim asupra unui salariu în agricultură în mărime 1950 de lei, pentru categoria tarifară I, iar pentru mecanizatori – 2000 de lei, în timp ce salariul minim în sectorul real pe ţară este 1900 de lei. Diferenţa dintre salariul mi­nim garantat din sectorul real pe ţară şi cel pentru categoria I tarifară convenită de noi cu patronatele este mică, de doar 50 de lei, însă, dacă angajatul este membru de sindi­cat, salariul lui poate să fie mărit în propor­ţie de la 70 până la 1376 de lei, în funcție de coeficientul tarifar negociat prin contractul colectiv de muncă.

Anatol Leahu: În genere, există o mare problemă la  nivel de ţară, şi anume raportul dintre norma de producere şi norma de sala­rizare. Cu mai mulţi ani în urmă, se formase un grup de lucru care se negocieze şi să ela­boreze normele de producere şi de salariza­re în sectorul agricol. Se stabilise ca salariile pentru categoria I salarizare să fie 1950 de lei, astfel încât angajatul cu categoria V de salarizare trebuia să ridice un salariu bun, pe potriva calificării lui. Însă s-au schimbat mai multe guverne şi totul s-a blocat.

 

Legislaţia muncii nu favorizează plata contribuţiilor în bugetul asigurărilor sociale

 

Vasile Mămăligă: Salariaţii din agricul­tură au probleme şi la pensionare. Deoarece în stagiul de cotizare se includ doar lunile pentru care se fac transferuri din venituri­le obţinute în bugetul asigurărilor sociale de stat. De aceea, acum, mulţi foşti angajaţi din agricultură rămân fără pensie, deşi au atins vârsta de pensionare. Motivul este că patronii nu au transferat contribuţiile care se cuveneau conform legii în bugetul asigu­rărilor sociale de stat. Noi am intervenit şi am reușit să obţinem modificarea legii, încât angajaţii din agricultură care au lucrat con­form unui contract individual de muncă pe termen nedeterminat să beneficieze la cal­cularea pensiei de prevederea de a fi inclus întreg anul. Dar, chiar şi aşa, fermierii nu au nici o perspectivă de  a beneficia de o pensie bună la atingerea vârstei de pensionare, de­oarece nu plătesc contribuţii în bugetul asi­gurărilor sociale de stat. În loc de pensie, ei vor beneficia de un ajutor social din partea statului, de 770 de lei, care se acordă per­soanelor care nu au avut un loc de muncă. Însă ei nu au mult de pierdut, deoarece pen­sia pentru foştii lucrători din agricultură de abia se ridică la 800 de lei. Desigur, după ce vezi că ajutorul social pentru cei care nu au lucrat deloc este aproape egal cu mărimea unei pensii, te întrebi dacă mai are rost să plăteşti contribuţii în bugetul asigurărilor sociale.

 

Unii patroni vor să distrugă organizaţiile sindicale

 

Vasile Mămăligă: Cât priveşte numărul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurii noastre, ar fi de spus că în toate întreprinderile agricole în care activea­ză organizaţii sindicale primare raporturile de muncă dintre angajatori şi salariaţi sunt reglementate în mare parte prin contractele colective de muncă, ceea ce reprezintă cam 67% din  numărul organizaţiilor sindicale primare ale Federaţiei. În unele raioane, acest indicator se ridică şi la 100%, în timp ce în altele doar 30 la sută. Totul depinde de  capacităţile liderilor sindicali din teritoriu de a negocia, de a convinge patronii.

Tamara Susarenco: Noi ne confrun­tăm cu mari greutăţi la încheierea contrac­telor colective de muncă. Nu zic, avem în ra­ionul Cahul şi mulţi patroni cu care ne vine uşor să negociem, aceștia îşi îndeplinesc cu cinste obligaţiile ce se conţin în contracte­le colective de muncă. De obicei, aceştia se arată dispuşi să ajustăm oricând contractele colective de muncă la prevederile convenţi­ei colective de ramură. Desigur, ne-am dori să avem cât mai mulţi asemenea parteneri de dialog social, însă, din păcate, nu ne reu­şeşte şi, de aceea, este nevoie de mai multă implicare a liderilor sindicali. Deoarece unii patroni sunt într-atât de rău porniţi împo­triva încheierii contractelor colective de muncă, încât sunt dispuşi să distrugă chiar şi organizaţia sindicală, în cazul în care se insistă pe încheierea contractului colectiv de muncă.

Bineînțeles, există şi alte modalităţi la care recurg mulţi patroni pentru a se eschi­va de la parteneriatul cu sindicatele, de a se opune încheierii contractelor individuale de muncă. De exemplu, unele societăţi pe acţi­uni, după ce sunt vândute acţiunile statului, ajung să activeze în economia subterană, iar salariaţii muncesc „la negru”, primesc sala­rii „în plic”. Organizaţiile sindicale se opun acestor manifestări brutale, din care cauză ele devin ţinta agresivităţii acestor patroni, care caută să anuleze toate avantajele pe care le obţinuseră angajaţii întreprinderi­lor prin încheierea contractelor colective de muncă, urmare a negocierilor îndelungate dintre sindicate şi angajatorii anteriori. Mai mult, aceşti patroni neisprăviţi răspândesc zvonuri precum că organizaţiile sindicale de la întreprinderi au fost lichidate, iar anga­jaţii sunt persecutaţi pentru simplu fapt că   rămân membri de sindicat. Am sesizat şi In­specţia de Stat a Muncii vizavi de comporta­mentul grosolan al unor asemenea patroni, însă, din păcate, reprezentanţii acestei insti­tuţii de stat nu întreprind măsurile cuvenite pentru a curma fărădelegea. În aceste condi­ţii, desigur, salariaţii nu mai pot beneficia de condiţii decente de muncă. Drept urmare, se îndesesc accidentele de muncă.

 

Doar investiţiile şi tehnologiile avansate vor salva agricultura

 

Sergiu Bernevec: Cu titlu de concluzie, eu aş ţine să accentuez că agricultura noas­tră va avea perspective doar atunci când vor fi consolidate terenurile agricole fărâmiţate, va fi exclusă munca manuală. Problema aso­cierii proprietarilor de terenuri este mai ne­cesară ca oricând. Altfel, va fi cu neputinţă de a aplica tehnologiile avansate, de a ridi­ca productivitatea muncii, rodnicia şi, deci, nu vor creşte veniturile. De acum, în multe sate din ţară nu există brațe de muncă. Din această cauză se cultivă preponderent cul­turi tehnice, care, în condiţiile ţării noastre, nu aduc mari beneficii producătorilor agri­coli. Însă noi avem nevoie de producţie cu valoare adăugată. Republica Moldova poate să-şi mărească de trei ori capacitatea de pro­ducere doar cu condiţia cultivării culturilor cu valoare adăugată mare. Pentru aceasta, este necesar de a atrage investiţii străine masive, de a aplica tehnologii avansate, de a diversifica în mod optim structura produc­ţiei agricole, de a purcede pe calea lucrării terenurilor agricole mari. Doar în aceste condiţii angajatul din agricultură ar putea să spere la un salariu decent.